Revoluţia de catifea: „Revolutionary Road” (r. Sam Mendes)

Tupeu tardiv.

„Nonconformiştii”, ultimul film al regizorului britanic Sam Mendes, are toate datele unui film revoluţionar. Tematica abordată, alternanţa între filmarea clasică şi cea cu camera în mână, limbajul frust, atmosfera sumbră, toate laolaltă fac ca “Revolutionary road” să fie un film realmente inovator.

Mai puţin anul lansării.

Dacă ar fi fost realizat la scurt timp după apariţia romanului omonim al lui Richard Yates în 1962, filmul ar fi făcut cu siguranţă vâlvă, din inima Americii până în cafenelele Parisului, idealizat de personajul principal masculin ca fiind „locul unde oamenii într-adevăr trăiesc”.

Oamenii trăiesc şi în filmul lui Mendes, doar că dramele lor sunt puse cu mâna. Aici, precum în “American Beauty”, regizorul Sam Mendes pare să nutrească o plăcere deosebită în a înfăţişa degradarea treptată a suburbiei tipice americane: curăţenia morală a personajelor, dublată de cea fizică a caselor cu gazon pe care le ocupă, perfecte şi semănând între ele ca picăturile de apă, sunt pătate metodic, încetul cu încetul, de acţiunea agresivă a unui agent extern, până când peisajul devine de nerecunoscut. Nu trebuie să ne pară rău însă: pierderea e iluzorie, deoarece realitatea dintâi n-a existat niciodată. Sub stratul gros de var alb se ascunde mucegaiul, după cum zâmbetele largi sunt doar forma social acceptabilă a minciunii şi a laşităţii. Noua stare e preferabilă, deoarece are drept valoare cardinală adevărul, în linii mari cam asta suntem îndemnaţi să înţelegem.

E aproape înduioşătoare insistenţa cu care ideea ne este livrată de-a lungul filmului. „Ştii care e cel mai bun lucru în legătură cu adevărul? Toată lumea ştie ce e adevărul, indiferent de cât de mult a trăit fără el. Nimeni nu uită ce este adevărul, ci doar se deprinde să mintă mai bine. Aşa că spune-mi adevărul, Frank!”, cam aşa sună o conversaţie obişnuită în familia Wheeler. Așa se face că, atunci când sinceritatea, sau mai degrabă lipsa ei, reuşeşte în cele din urmă să distrugă căminul mic-burghez, trebuie să jubilăm, toți ca unul.

Cu toate acestea, deriva ideologică a lui Mendes, în interiorul cinema-ului hollywoodian mainstream, e prin excelență superficială. Spectatorul iese din sală la fel de inocent cum a intrat, pentru că nu the American way of life, ci fericirea conjugală e oarecum pusă la îndoială. Cumva, cineastul pare să creadă că „a spune lucrurilor pe nume”, agresiv, suficient şi pe banii marilor studiouri e un merit în sine şi un act de mare curaj.

Sistemul îi datorează o medalie.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *