Jos autocenzura! Repere ale Revoluţiei cinematografice

Un prim titlu care abordează tangenţial Revoluţia din 1989 este „Şobolanii roşii” (1991) al lui Florin Codre. Încă din prima scenă a filmului, întors în ţară, fostul cascador Ştefan primeşte, de la taximetristul care îl ia de la Otopeni, un „raport despre starea naţiunii”: „Opereta asta de Revoluţie, adică nu, Revoluţa asta de operetă, cu scenariul scris ca la Kremlin şi regizat ca la Hollywood, a scos toată pleava în faţă. Înainte, ne conduceau un nebun şi o nebună. Acum, ne conduc ciubucul şi minciuna. Toţi puturoşii sunt şefi, toţi bişniţarii fac politică, toţi politicienii fac bişniţă, a înnebunit lumea, domnule!” Având concluzia gata formulată, Codre, care e şi scenaristul filmului, se apucă temeinic de demonstraţie. E un traseu sinuos şi care pune serios la încercare răbdarea şi puterea de pătrundere a spectatorului. Din toată babilonia „Şobolanilor”, mare lucru nu se prea înţelege, iar faptul că intenţia acuzator-revelatoare e dublată şi de un al doilea demers eliberator nu ajută deloc. Codre are de zis multe despre comunism şi despre Revoluţie (nimic revoluţionar, din păcate), dar, e ca şi cum, închipuindu-şi că toată pălăvrăgeala despre comunişti şi securişti nu e de ajuns, acesta simte nevoia unui stimul suplimentar. Acel stimul e nuditatea, prezentă încă din a doua scenă (apoi a patra ş.a.m.d., culminând cu partidele de sex dintre artista interpretată de Tora Vasilescu şi însuşi Nicolae, apoi Nicu Ceauşescu; inutil de zis, nici ceilalţi membrii ai clanului nu stau cu mâinile în sân). Aşa se face că zugrăvirea în culori sumbre a comuniştilor şi a securiştilor e dublată de diversiunea revoluţionar-erotică, rezultatul fiind că din filmul lui Codre nu se mai înţelege nimic.

În ciuda unui titlu care induce în eroare, „Priveşte înainte cu mânie” (1993) al lui Nicolae Mărgineanu este tributar aceluiaşi curent, în care obligatoria privire înapoi se cerea a fi însoţită de un scuipat sănătos peste umăr. Şi aici, activiştii de partid de „înainte” sunt pe cai mari „după”. Comuniştii şi securiştii sunt răi (mai precis, sunt răul întruchipat), cei care nu sunt comunişti sau securişti sunt buni, iar răutatea celor dintâi se vădeşte nu doar din faptul că sunt mincinoşi, puturoşi, iau sau dau ciubuc şi fac bişniţă, cum ar fi zis Codre, ci şi prin aceea că se dedică metodic operaţiunii de persecutare, fizică şi psihică, a celor care nu sunt ca ei. Din cauza foştilor securişti, sudorul Ştefan, liderul unei greve antedecembriste, rămâne şomer, după care devine alcoolic, fiul său cel mic devine hoţ şi fuge la Bucureşti, fiica sa devine prostituată şi fuge la Bucureşti, iar fiul lui cel mare îşi pierde cumpătul, distruge un vapor (de fapt, bordelul plutitor unde îi lucra sora) şi ajunge la puşcărie. Dacă vi se pare excesiv, aflaţi că, la finalul acestui „La classe operaia va in paradiso” românesc, Ştefan e ucis mişeleşte, semn că securiştii au câştigat, iar Mărgineanu a pierdut.  

Violenţa de limbaj este marca activiştilor cavernoşi şi în „Vulpe vânător” (1993), producţie în care eroina e ameninţată cu violul, într-o formulare cu iz de rigolă, de nimeni altul decât un securist. De asemenea, şi în primul film de după 1989 al lui Stere Gulea, comunismul îşi posedă la propriu victimele (tendinţă care, de altfel, va fi continuată şi în următorul op al regizorului român, „Stare de fapt”). Dacă, în „Priveşte înainte cu mânie”, revanşa simbolică asupra vechiului regim era dată de faptul că victima devine justiţiar şi distruge noul simbol al oprimării ei (vaporul interlopului grec Dimos), în „Vulpe vânător”, securistul este alungat peste graniţă de Revoluţie (cu toate acestea, colegii lui îşi păstrează apucăturile de torţionari chiar şi după schimbarea regimului). Câteva vorbe spuse la mânie despre munca voluntară prestată alături de elevii ei fac ca profesoara Irina să intre în vizorul Securităţii, ceea ce suscită un răspuns în cel mai bun caz disproporţionat. Astfel ajung Irina să fie hăituită în fel şi chip, iar Gulea să filmeze un pitic şchiop, mai multe personaje care vomită, pe caldarâm sau unele pe altele, precum şi cel puţin o scenă fără perdea nejustificată dramatic cu actriţa Oana Pellea (protagonista revine la apartamentul ei, găseşte o scrisoare în care securistul îi propune sau îi promite, nu e clar, o partidă de sex oral, după care, în scena următoare, Irina iese de la duş).

În „Stare de fapt” (1995), victima este total lipsită de apărare în faţa călăului. În cadrul unui flashback neobişnuit de lung, un manifestant împuşcat se împleticeşte până la uşa Albertei (Oana Pellea) şi a lui Andrei (Mircea Rusu), care se întâmplă să fie asistentă medicală, respectiv doctor. În drum spre spital, peste aceştia se întâmplă să dea securistul Mureşan (Răzvan Vasilescu), care se întâmplă să nu aibă altă treabă, în noaptea de 21 decembrie şi în lunile ce vor urma, decât să îi vâneze pe cei doi. Astfel ni se livrează o dublă teză despre Revoluţie şi noii potentaţi (nimic nou, la Televiziune, nu se ştia cine în cine trăgea, respectiv „Revoluţia de operetă” a scos toată pleava în faţă), iar Gulea filmează un nou martiriu, de data aceasta mai hardcore ca niciodată. Alberta e urmărită, apoi încarcerată, apoi violată de Mureşan – implicit, România însăşi e pângărită de un sistem represiv care refuză să se predea, metaforă la prima mână pe care o vom regăsi şi în docu-ficţiunea TV „Zi că-ţi place! ” din 2014 a lui Cornel Mihalache. De data aceasta, revanşa târzie rezidă în sinuciderea lui Mureşan, iar tentaţia de a filma un pitic şchiop e înlocuită de tentaţia de a filma fulgii de zăpadă care cad artistic peste holul Televiziunii, respectiv în curtea aceleiaşi instituţii, prin găurile de glonţ.  

Aceeaşi discontinuitate temporală din „Stare de fapt” o întâlnim, 11 ani mai târziu, în „Hârtia va fi albastră” (2006). Dincolo de câştigul incontestabil de coerenţă narativă, diferenţa dintre cele două producţii (mai exact, dintre oricare din filmele anilor ’90 despre Revoluţie şi cel puţin trei din titlurile ultimului deceniu) e aceea dintre raportarea la un divorţ în zilele de după semnarea actelor şi discursul despre acelaşi eveniment zece ani mai târziu – trauma e tot acolo, dar desprea ea poţi vorbi cu o binevenită relaxare. „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii” (2006) evocă Revoluţia cu nostalgie, „A fost sau n-a fost?” (2006), cu un irezistibil umor, „Hârtia va fi albastră”, cu obiectivitate. Nimic de zis, şi în filmul lui Radu Muntean, în replici, sunt reciclate aceleaşi clişee bine cunoscute (dacă Ceauşeştii nu înfometau poporul, Revoluţia n-ar fi avut loc, cuplul dictator-odioasă ar trebui obligat să trăiască în condiţiile în care a trăit o ţară întreagă, suntem singurul stat din Europa în care s-a întâmplat aşa ceva etc.), dar ele sunt clişeele personajelor, aşa gândesc ele pentru că aşa gândeau, în epocă, foarte mulţi dintre semenii noştri, nu pentru că asta e opinia lui Muntean, care ţine morţiş s-o împărtăşească cu noi. Spre deosebire de încercările predecesorilor lor nouăzecişti, filmele celor trei ne zic ceva dintr-un motiv aparent simplu: persoanele Muntean, Mitulescu şi Porumboiu ştiu la fel de bine să tacă, precum se pricep cineaştii Muntean, Mitulescu şi Porumboiu să spună poveşti.   

Articol publicat în revista FILM