Discursul pensionarei: „Philomena” (r. Stephen Frears)

„Inca un atac plin de ura si plictisitor impotriva catolicilor”, astfel este intitulat articolul din New York Post dedicat filmului care a deschis TIFF 2014. Credinciosii catolici, asadar, ar fi sub asediu, si asta nu de ieri, de azi: de mai demult. Din primul paragraf, aflam ca regizorul britanic Stephen Frears are si o tinta secundara, si anume Partidul Republican. „Nu exista alta ratiune de a fi a filmului (in afara de atacul impotriva catolicilor si a republicanilor – n. a.); daca 90 de minute de ura organizata va provoaca placere, mergeti si cumparati-va bilete!”, asa suna indemnul cronicarului Kyle Smith. Drept urmare, invit catolicii si republicanii, dar si cinefilii de alte confesiuni sau avand alte preferinte politice, sa citeasca si aceste urmatoare randuri cu precautie: nu stiu daca sunt pline de ura, dar plictisitoare se prea poate sa le gaseasca.

Chiar si asa, mustind de rele sentimente, scenaristii Steve Coogan si Jeff Pope au fost premiati la Venetia si la Premiile BAFTA. Bazat pe volumul biografic „Copilul pierdut al Philomenei Lee” al jurnalistului Martin Sixsmith, filmul urmareste incercarile Philomenei, ajutata de Sixsmith insusi, de a-si gasi copilul pe care a fost fortata, cu multi ani in urma, sa-l abandoneze. Dar scenariul lui Coogan si Pope nu se concentreaza prea mult asupra acestei cautari; mai bine zis, cautarea e doar pretextul. Maicutele de la Sean Ross sunt acolo nu pentru a inflama sentimentul anticatolic, la fel cum optiunea Partidului Republican din mandatele Reagan si Bush de a ascunde orientarea homosexuala a membrilor sai nu e acolo pentru a-i face pe votanti sa se gandeasca de doua ori inainte de a pune stampila.

Cand lui Martin i se propune sa abordeze subiectul, mai intai il refuza: nu e suficient de serios pentru el, e un human interest story, un fapt divers. Pana la urma, exact asta ajunge sa scrie. Actiunile din anii ‘50 ale bisericii irlandeze si cele din anii ’80 si ’90 ale Partidului Republican nu sunt exploatate pentru a submina influenta acestora din 2013, ci pentru a zgandari tocmai genul de sentimente la care face apel faptul divers. Accentul cade pe faptul ca o femeie cumsecade trece printr-o serie de cazne, scoase in fata cu aplombul cu care prezentatorii de stiri senzationale folosesc epitete, nu pe cei care se fac vinovati de necazurile ei.

Dincolo de povestea trista a protagonistei, ce ii mai intereseaza pe Coogan si Pope (mai bine zis, ce ii intereseaza in primul rand) e relatia dintre aceasta si Sixmith, redusa la o dubla opozitie: in ciuda abuzurilor la care e fost supusa, Philomena, o femeie simpla, dar inimoasa, e in continuare credincioasa, in timp ce Martin, absolvent de Oxford cinic, nu are prea multa iubire de semeni sau de Dumnezeu. Pe parcursul filmului, dupa mai multe impunsaturi pe teme in primul rand religioase, cu inima inmuiata de puterea bunului exemplu, doar unul din ei se schimba, dar amandoi au ceva de invatat din relatia cu celalalt, astfel incat la final, mai ca am putea scrie pe curat, cu liniuta de la capat, invatamintele pe care le-am tras.

E alegerea cea mai la indemana pentru Coogan si Pope, care ar fi putut apasa pedala umorului (ceva umor, voluntar sau nu, exista, mai ales cand Lee ii povesteste lui Sixsmith trairile ei juvenil-anatomice), dupa cum la fel de bine ar fi putut transforma aventura transcontinentala a celor doi intr-un thriller confesional-politic. De fapt, alegerea lor e reteta castigatoare a lui „The King’s Speech”: trecand printr-o serie de victorii de etapa (in cazul de fata, momentul in care Martin ii spune lui Philomena „mama” pentru a intra in camera ei, de pilda), eroul simplu, dar de treaba, converteste la valorile cumsecadeniei un partener trufas, dintr-o clasa sociala superioara. Ambele trec drept biografice sau istorice, dar sunt de fapt filme human interest, ale caror mecanisme de generat emotie sunt atat de rudimentare, incat chiar functioneaza.