Festivalul filmului european 2014: Sex, sindicate, stalkeri

Aproape porno.

Inspirat de fapte reale, Call Girl (Mikael Marcimain, 2012) are subiect de porno si e filmat in stil de exploitation. Aproape nu e scena fara zoom in si/sau zoom out, justificate sau nu; cadrele cu copile care danseaza sumar imbracate sunt risipite prin film ca firimiturile lui Hansel si Gretel prin padure; prim planurile din momentele care preceda necinstirea abunda la randul lor. Negativii filmului sunt si ei obisnuiti ai seriei B: o matroana cinica si asociatul ei, politisti corupti, judecatori orbi, politicieni care detin puterea absoluta.

Cu toate acestea, libidinosenia ramane doar pe pelicula, filmul lui Marcimain nepretandu-se nicio secunda unei receptari in cheie lubrica. Impreuna, toti acesti batrani cu fetite pe genunchi si intentii impure, care ar fi fost pretextul perfect pentru un sequel la clasicul cult suedez, interzis si rasinterzis, A Cruel Picture / They Call Her One Eye / Hookers Revenge, dau doar un thriller politic de prima mana.

In filmul lui Frank Van Mechelen, ca intr-o confruntare biblica, muncitorii si clasa conducatoare au cate un reprezentant, pe Germaine (Evelien Bosmans), al carei vis e sa paraseasca periferia poluata in care traieste, si pe Luc (Bart Hollanders), student provenind dintr-o familie instarita. Pacea shakespeariana care se incheie intre cei doi e inevitabila, iar finalul fericit al relatiei lor e inlesnit de faptul ca Luc nutreste puternice convingeri de stanga.

Exponentii ambelor clase sunt puternic caricaturizati: parintii lui Germaine, pentru atitudinea lor arhaica fata de autoritate si relatiile intime neinstitutionalizate, parintii lui Luc, pentru atitudinea lor aroganta si poruncitoare (nici nu putea fi altcumva, doar locuiesc intr-o casa cu o sufragerie mare si beau ceaiul dintr-un set complet), Luc si colegii sai, pentru candoarea credintei lor nestramutate in idealurile presedintelui Mao. In acest film, a fi marxist-leninist echivaleaza cu a fi prostul satului, ceea ce e foarte la indemana acum (in urma cu 40 de ani si mai bine, desigur ca lucrurile nu stateau deloc asa, ceea ce un cineast ca Olivier Assayas, cu al sau Après mai, face dovada ca intelege mai bine). Pentru o comedie romantica, Groenten uit Balen nu e, insa, lipsit de curaj. Lumea muncitorilor de la Balen are stralucirea artificiala a unei ilustrate, dar murdaria si lipsa ei de orizonturi pot fi si altfel decat de parada, un exemplu in acest sens fiind bataia administrata cu metoda de Jan (Stany Crets) fiicei sale.

Bonus: o discutie despre penisul lui Ursula Andress, celebrul actor elvetian.

Ana (Kora Karvouni) isi iubeste cainele atat de mult, incat il ia cu ea peste tot, chiar si la munca. Intr-o zi, insa, patrupedul Manu isi da ultima suflare. Ana isi indreapta atunci atentia catre vecina sa Sofia (Maria Skoula), pe care o frecventeaza din ce in ce mai mult. Curtea pe care Ana o face familiei acesteia urmeaza o curba ascendenta, care creste pana la punctul in care o rapire cu garnitura de torturi si/sau crima devine o chestiune de timp. Intensificarea eforturilor protagonistei de a fi acceptata in familia Sofiei ocupa cea mai mare parte a acestui film de 99 de minute, insa rezolvarea conflictului e lipsita de fiorul sadic, revelator si jubilatoriu care se regaseste in filmele compatriotului Yorgos lanthimos. Astfel este filmul September al cineastului grec Penny Panayotopoulou: plictisitor, si totusi imprevizibil.

Articol publicat in revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.