Viata dulcica: „La grande bellezza” (r. Paolo Sorrentino)

Daca admitem ca putem vorbi de un public-tinta clar definit, chiar si atunci cand produsul e un film de festival, atunci, in cazul castigatorului din 2013 al marelui premiu al Academiei europene de film, acesta ar trebui sa fie format din toti spectatorii suficient de cine-alfabetizati incat sa fi auzit de Federico Fellini, dar care nutresc in acelasi timp credinta ca filmele trebuie sa fie intotdeauna despre ceva. Pentru criticul Manohla Dargis de la The New York Times, de pilda, „La grande bellezza” este despre o trezire (a lui Jep Gambardella, personajul principal). Pentru ea, filmul are un spil. Citez: „suntem doar in trecere prin calatoria care e viata asta, asa ca am face mai bine sa ne bucuram la maximum de ea”.

Nu e intentional fallacy, filmul chiar asa e facut, astfel incat o droaie de scene sa ne faca cu ochiul, adica din ele sa extragem un talc, si toate aceste invataminte impreuna sa formeze un adevar mare, preferabil unul in care credem deja. Simplu si la obiect: bucura-te de viata!

Spunea „La dolce vita” acelasi lucru? Da si nu prea. Spunea niste imagini, multe din ele aceleasi (adica le intalnim si in filmul lui Sorrentino aproape neatinse): pitici, numere de circ, plimbari nocturne prin palate nelocuite, in care spovedaniile se fac pe verticala si nu se stie cui, copii impostori, un numar de striptease, o sinucidere inexplicabila si totodata o tragedie care poate ar fi putut fi prevenita, o adolescenta frumoasa, multi preoti, multe maicute.

Dar de la primii lui spectatori pana la studentii la film de azi, va fi plecat macar unul acasa cu lectia invatata? Mira-m-as. De altfel, nici „Roma” (care pare sa fi inspirat scena realist-magic-sitcomiana a clinicii de chirurgie estetica), nici „8 ½”, nici „La notte” al lui Antonioni, citate in filmul lui Sorrentino, nu prea te scoteau la tabla la final. „La grande bellezza”, pe de alta parte, iti baga degetele in ochi cu atat de putina pudoare, incat daca i l-ai arata unui spectator lipsit de orice forma de busola cinematografica, iar apoi l-ai pune sa vizioneze un film saizecist al lui Fellini, respectiv unul de dupa ’90 al lui Dan Pita, mare minune daca n-ar crede ca sursa de inspiratie a fost munca romanului nostru.

In mijlocul unei petreceri, dintr-un Colosseum miniatural, iese o fosta vedeta TV, diforma ca monstrul marin din finalul lui „La dolce vita”. Asadar asta e Roma post-berlusconiana… Dansul trenuletului facut la petreceri e cel mai frumos, e de parere Jep. De ce? Pentru ca nu duce nicaieri! „Ii vedeti pe toti oamenii acestia?”, e intrebat Jep de o pereche de petrecareti. „Nu stiu sa faca nimic”. Cat de gaunoasa este, iata, viata high life-ului roman! Cardinalul Bellucci vorbeste numai si numai despre retete culinare, in timp ce venerabila sora Maria se hraneste doar cu cateva grame de radacini de plante pe zi. Asa e ca v-ati prins cum sta treaba si cu Vaticanul?

In timpul petrecerii de ziua lui de nastere, Jep isi lasa capul pe spate, iar camera ii copiaza miscarea, si toata multimea pestrita de petrecareti e vazuta pe dos. Roma lui Sorrentino e o lume cu fundul in sus, ca sa fie clar pentru toata lumea. Nimic de zis, la fel era si Roma lui Fellini, dar acesta din urma nu avea nimic dintr-un parinte sever, ci isi descria fauna nocturna cu afectiune. Or, Sorrentino se preocupa de personajul lui principal intr-un mod din care rezulta destul de clar ca el si ai lui sunt personaje pozitive, adica petrecaretii buni, iar ceilalti, petrecaretii rai, despre care se poate face misto in voie. De la petrecerea fastuoasa de la inceput, montata ca un videoclip dubstep, durata cadrelor creste, concomitent cu trezirea despre care scria Dargis (si culminand cu genericul final): protagonistul se dedica metodic contemplarii semi-demiurgice a lumii inconjuratoare, una din care fac parte foarte multe maicute si foarte multi copii. Altfel, ca in cazul oricarui alt erou care se respecta, traseul lui Jep e jalonat de o serie de victorii. Sigur ca adversarii lui n-au nicio sansa. Doar el e inteligent, doar el e spiritual, ceilalti (artista inchipuita, marxista de sueta, cardinalul mancau) raman cu gura cascata si pleaca ochii, rusinati.

Si totusi, exista cel putin un capitol la care filmul lui Sorrentino iese castigator: l-am vazut si l-am revazut de suficiente ori cat sa fiu absolut sigur, „La dolce vita” n-are nicio girafa si, daca tin bine minte, nici cu pasari flamingo nu se poate lauda.