Sarpele cu clopotei si smantana ca la tara: „Domnisoara Christina” (r. Alexandru Maftei)

Cu exceptiile notabile ale actorilor Ovidiu Ghinita si Ioan Andrei Ionescu, textul lui Mircea Eliade citit de distributia filmului Domnisoara Christina suna la fel de veridic ca un sonet de Shakespeare recitat de un emo. Cumva, intrebarea Vrea cineva covrigi?, pe care o adreseaza un intreprinzator prepuber in trenul care il duce pe eroul Egor spre propria lui pierzanie, nu prea convinge. Mai bine ar fi intrat un Hai sa-ti dau niste integrame simple si-o Libertatea, boss, sa plec si eu acasa la familie! Singura care isi intra in rol este Maia Morgenstern, care, ca pe scena Nationalului, ca in spotul impotriva exploatarii miniere de la Rosia Montana, ce mai, ca de fiecare data, joaca rolul de Mare Actrita a Neamului cum nu se poate mai convingator!

Fara sa aiba prea multe in comun cu o perioada istorica nu foarte indepartata in timp, trecutul asta vatuit in care se petrece actiunea filmului se revendica mai degraba de la universul reclamelor TV care exploateaza resursele, aparent nesfarsite, ale romanilor, de nostalgie pentru vremurile de altadata. De multe ori, ai sentimentul ca lipseste ceva. Te astepti sa apara bunica sa-ti vanda untdelemn sau tanti nu-stiu-cum sa isi dea binecuvantarea pe ultimul lot de smantana din lapte de vaca.

Nu stiu daca acest al doilea lung metraj al lui Alexandru Maftei merita vazut, dar cu siguranta el merita auzit. E ca si cum un angajat zelos de la Abis Studio, cand i s-a zis Fa si tu rost de niste sunete din astea, de horror, a dat iama in primul site care i-a aparut la cautarea pe Google cu scary sounds si a descarcat absolut tot ce a gasit (in timp ce altcineva, si mai zelos, a si folosit intreg purcoiul de materiale rezultate). In Domnisoara Christina, avem de toate, cand e cazul, dar mai ales cand nu e cazul, totul e nu i se dea nicio secunda de odihna trompei lui Eustache. Lupi care urla la luna, mai treaca-mearga, suierat de vant turbat si scartaituri de tot felul, am inteles, fluturat de aripi cand nicio pasare nu zboara, si asta am inghitit, dar la sasaitul sarpelui cu clopotei in plin conac boieresc, cum sa nu o iei la sanatoasa prin sala de cinema, cautand cea mai apropiata iesire?!

Problema cu cronicile negative e ca pe unii ii determina sa evite filmul, pe altii, sa te evite pe tine. Daca nu-ti place nimic, dar absolut nimic, se prea poate ca problema sa fie a ta, iar filmul sa fie in regula, nu? Poate esti tu mai al dracului si nimic nu-ti place, poate esti posac din fire, poate la ursuz in dictionar e poza ta. Eu nu vreau ca cineva sa creada asa ceva despre mine, drept care o sa scriu si de bine despre Domnisoara Christina.

E bine ca exista Domnisoara Christina, fie si din simplul motiv ca ne aminteste ca nu exista film pe lumea asta pe care o parte din bloggerii romani sa nu-l proslaveasca, daca le iese si lor ceva sau, si mai grav, din convingere. Iata, de pilda, ce scria Iulia Dromereschi de la filme-carti.ro in luna iunie, dupa proiectia de la TIFF: Am avut ieri ocazia de a viziona un film inchegat, cu substanta, beneficiind de participarea a trei generatii de actori, fiecare aducandu-si aportul si cinstindu-si arta cu o ofranda pe masura. (…) Firul narativ este simplu, usor de urmarit, insa prezentat intr-un dans alegoric de lumini si umbre care da nastere unei sumedenii de intrebari si speculatii. (…) Daca vi se ofera ocazia, mergeti sa vedeti Domnisoara Christina. Fara sa exagerez, banuiesc ca ar avea un succes nebun in cinematografele americane; in fond, insumeaza fastul si decadenta unei epoci apuse, credintele si superstitiile din popor, tragedia unor tineri prinsi intr-un joc al supranaturalului aflat mai presus de intelegerea lor – totul in imagini si culori sublime. In plin boom al filmelor cu vampiri, varcolaci si creaturi supranaturale, Domnisoara Christina s-ar inscrie ca o capodopera a genului, cu o viziune mult superioara unei intregi armate de filme pentru publicul pre-adolescent. Dupa care ii acorda capodoperei un meschin 7 din 10.

Mai generoasa, dar si mai ermetica in exprimare se dovedeste a fi Angela Alexandru: Sorbind toate gesturile si dialogurile descrise in carte pentru a le orandui cu migala in scenariu, Maftei paseste pe un teren primejdios (transpunerea va diviza publicul care fie o va uri, fie o va aclama) dar dovedind fidelizarea dialogurilor, prudenta camufleaza alte tertipuri inutile. O introducere magistrala intr-un peisaj glacial al singuratatii. Superba deschiderea filmului intr-un cadru alb, cenusiu, intunecat si apasator. Pentru mine, imaginea a fost perceputa ca o aluzie la starea interioara a protagonistului care rataceste pe holurile casei asemenea unui fantome familiare. Procedeul artistic foarte bine instrumentat de regizor este taios, mai ales exprimat de o linie melodica ce ulterior va rula obsesiv, o frantura clasica si duioasa cu ciupituri metalice. (…) “Domnisoara Christina” ingroasa decent linia filmelor romanesti de calitate lansate anul acesta. Eu as fi zis ca ingroasa indecent linia filmelor extrem de proaste lansate anul acesta, dar cine sunt eu sa ma pronunt, cand nici n-am obiceiul de a scrie macar din cand in cand cu bold?

Ca sa nu existe discutii, Cristina Zaharia de la port.ro pune punctul pe i din prima: Un lucru e clar de la bun inceput. Alexandru Maftei face istorie. El realizeaza acum un reusit film fantastic cu accente horror, cu efecte si montaj de sunete care dau suspans si te tin in tensiune de la inceput pana la final, asa cum nu s-a mai facut in cinema-ul romanesc. (…) Scenografia foarte ingrijita, efectele speciale digitale, miscarile lente de camera, muzica placuta si laitmotivul filmului iti focalizezaza atentia pe povestea strigoiului indragostit. (…) Imaginea, frumoasa si clara, cu dificile filmari de platou, de interior, in spatii mici, face minuni in special cand e vorba de prim-planuri. Ioana Anastasia Anton, ca logodnica speriata, manipulata, sacrificata familiei, cu figura ei angelica si, mai ales, Anastasia Dumitrescu, interpreta personajului din titlu, de o frumusete hipnotica, asa cum si trebuie sa fie eroina sa, luminata bland de o fluorescenta rozalie, plac in fiecare cadru. Scena cu “Domnisoara” din profil, cand se apleaca peste biata victima ametita, cu parul lung, negru, pe spate, poate sa ramana una de antologie erotica. Aici sunt de acord, daca prin erotism intelegem amandoi revista Playboy, ciorapi cu plasa si videoclipuri cu manele.