In the Mood for Li: „Shun Li si poetul” (r. Andrea Segre)

Ca o stripteuza care isi leapada toate hainele inainte ca muzica sa inceapa, regizorul si scenaristul Andrea Segre considera ca primul minut din filmul lui („Io sono Li”, 2011) e intervalul de timp cel mai potrivit pentru ca noi sa intelegem cam tot ce e de inteles despre personajul lui principal, despre modul cum se raporteaza el la ceilalti, despre locul acestuia in lume.

Shun Li (Tao Zhao) munceste la Roma intr-o fabrica de confectii. Asta nu stim inca, dar nici nu e esential. Pe Shun Li o vedem intaia oara aplecata deasupra unor lampioane rosii, cinstind memoria poetului antic Qu Yuan alaturi de o prietena. Lampioanele plutesc in cada, aflam asta cand in camera (despre care tot atunci aflam ca e o baie) intra un barbat pe care il banuim a fi un coleg de apartament al celor doua.

Cum reactioneaza colegul si ce cauta el in baie? Omul incepe prin a le ridiculiza („iar o tin langa cu Yuan, oare nu si-au dat seama ca nu mai sunt in China?”), dupa care, fara a se formaliza inutil, se intoarce cu spatele la ele si se usureaza. Daca acelasi film ar fi fost realizat in Romania anilor ’90, probabil ca s-ar fi intors catre ele, nu cu spatele la ele, si ar fi necinstit lampioanele, respectiv memoria poetului national. Filmul lui Segre e mai putin explicit, dar, dintr-o anumita privinta, nici foarte delicat nu e.

Ce intelegem din aceasta prima scena a filmului? Ca Shun Li e altfel decat ceilalti. Ca Shun Li prefera poezia jocului de mahjong pe care il practica, intr-o camera alaturata, mai multi barbati despre care prea multe nu aflam. Ca Shun Li e nevoita, dintr-un motiv sau altul, sa convietuiasca cu acesti oameni atat de diferiti de ea si sa ii suporte, desi e gingasa ca o floare.

Ce aflam in plus despre Shun Li in restul filmului? Ca are un copil (motiv pentru care accepta astfel de umilinte) si ca orasul in care s-a nascut e la mare sau la ocean. Atat. Eroina ramane la fel de sensibila, la fel de introvertita, la fel de pasiva pe parcursul celor 98 de minute ale filmului. Nu stim cum a ajuns la Roma, nu stim cum a ajuns sa lucreze intr-o fabrica de confectii. Stim doar ca executa fara sa carteasca ordinele celor care au adus-o in Italia si intelegem ca nu e singura in situatia asta: o retea bine organizata se ocupa de soarta imigrantilor chinezi, limitand la maximum schimburile acestora cu cultura dominanta. Ca rasplata pentru obedienta aratata, Shun Li obtine un transfer de la Roma la Chioggia, unde e promovata in postul de barmanita. Cand devotamentul ei fata de organizatia din care face parte e pus la indoiala de superiorii ei, e din nou transferata, dupa principiul rotatiei cadrelor.

Motivul caderii ei in dizgratie e relatia in care se lasa antrenata cu Bepi (Rade Šerbedžija). Lui Bepi, prietenii ii spun Poetul: la un pahar de grappa si mai ales cand e rugat, acesta are talentul de a se exprima in versuri, ceea ce nu are cum sa n-o impresioneze pe Shun Li. Bepi e un dublu al protagonistei, care joaca la randul lui un rol pasiv in naratiunea atat de grabit-concisa a filmului. Si el emigrant (de origine iugoslava), ramas vaduv, i se aprind calcaiele dupa eroina si se impotriveste cand prietenii incearca sa-l intoarca din drum, dar nu mai are ce face atunci cand mafia chineza pune capat relatiei lor.

Idila celor doi da un film condimentat cu situatiile-etalon de contact dintre culturi pe care le-am mai vazut de atatea ori inainte, ultima data in sagalnic-autistul „Mar nero”, cu Romania in rolul de cultura tolerata. Nimic nu lipseste, de la resentimentele majoritarilor („Ce cauta ei aici? O sa ne cotropeasca” etc.), la victoria Bunelor Sentimente, in cazul lui Bepi.

Atat in calitate de regizor, cat si ca doctor in sociologie al Universitatii din Bologna, Andrea Segre s-a preocupat de statutul emigrantilor in diferite culturi, ceea ce e fara doar si poate laudabil. Dar asta nu ajuta prea mult melodrama lui tacuta, frumos impanata cu lirism la kilogram.