Astra Film Festival 2013: 20 de ani, 9 zile si 432 de beri

Anul acesta, Festivalul de film documentar Astra a implinit venerabila varsta de 20 de ani. Cu aceasta ocazie, am petrecut mai bine de o saptamana la Sibiu, in calitate de redactor-sef al PARAGRAFF, publicatia festivalului. Pentru cantitatea de lichid consumata de subsemnatul si de echipa pe care am coordonat-o, n-as putea sa bag mana in foc: n-or fi fost ele chiar 234, dar nici minimaliste n-au fost.

Il ochesc in sala pe un anumit politician, dintr-un partid care reprezinta interesele unei anumite minoritati. Imi iau o colega de-o aripa si ii var un reportofon sub nas. Vrea oare sa ne spuna cateva cuvinte? Vrea, cum sa nu. Unul din acele cuvinte se dovedeste a fi cel care desemneaza un anumit mebru, cel pe care il poseda cu intreaga populatie virila a tarii, majoritara sau nu. Colega Diana se strica de ras. Eu raman impasibil. Nu de alta, dar gandurile imi fug in alta parte. Uite, domnule, ca nu toti politicienii sunt detestabili! Unii sunt chiar, %#&@ mea, misto.

Prima zi, prima vizita in sediul redactiei. Poate mi se pare mie, dar sediul asta seamana destul de bine cu cabina actritelor care vin sa joace la Casa de Cultura. De ce zic asta? E ceva care pluteste in aer, ca un ecou de Cantarea Romaniei care inca nu s-a stins, un sunet captiv care se izbeste bezmetic de pereti si refuza sa moara. A, si ar mai fi dusurile din camera adiacenta, castile de coafat si oglinzile in triptic din dreptul fiecarui pupitru. Inca nu m-am hotarat daca o sa-mi ascund vreo fituica sub banca, de frica unui extemporal ad hoc; cert e ca diva de Teatru Muzical n-am fost niciodata. Nu de alta, dar imi lipseste ceva esential: cocul.

A doua zi de festival, apar primele probleme. La prima proiectie cu „Drill Baby Drill”, sala e doar pe jumatate plina. Care sa fie explicatia? I-or fi platit cei de la Chevron pe sibieni sa stea acasa, mai stii? Bine, ar mai fi si varianta ca lumea a preferat meciul crucial cu Estonia unui plictisitor documentar ecologic, in care nimeni nu verticalizeaza altceva decat sonde de gaze de sist printre floricele, pe campii. O saptamana mai tarziu, premierul tarii anunta, de pe teren advers, ca Guvernul e decis sa continue toate explorarile de gaze neconventionale. Cui ii mai pasa? Fratilor, ne-am calificat la baraj!!!

Aparitie permanenta in sumarul ziarului, vox pop-urile. Adica interviurile luate spectatorilor. Doar ca spectatorii nu prea vor sa coopereze. Suntem pe pragul de a lua eroica hotarare de a compune vox pop-urile noi insine. Ba chiar incepem sa ne inregistram. Eu sunt arhitect, Teodora devine, pentru un minut, bun si ala, prietena mea. Normal ca ne-a placut filmul, cum sa nu ne placa? Iar despre festival, ce sa mai spunem? Nu ratam nicio editie, desi locuim la Arad. Scenariul se intrerupe brusc: pun ochii pe o distinsa doamna a carei intrebare adresata regizorului la Q&A o retinusem. TREBUIE sa o descoasem, imi zic eu atunci. Trei minute mai tarziu, victima devine agresor si scoate din geanta o carte. E cartea dansei de poezii. Incepe recitalul. Venerabila doamna G., autoare a unei dizertatii sugestiv intitulate „Nemurirea sufletului”, ne citeste o poezie. Mai mult, mi-o dedica mie. Nu reusesc sa o urmaresc prea atent, insa aud suficient cat sa inteleg ca am trupul ca un basorelief. O fi bine, o fi rau?

A doua zi, ma pomenesc dezbatand cu domnul Dumitru Budrala, directorul festivalului, si cu Cristi Puiu, care e membru al juriului, chestiunea denumirilor corecte ale bauturilor spirtoase, in functie de arealul geografic: de o parte a arcului carpatin se spune intr-un fel, de cealalta, altfel, cum e corect? Nu reusim sa cadem de acord. Intre o sarja lingvistica si alta, domnul Budrala decide ca e timpul pentru o poezie. Asa ca scoate din geanta acelasi volum al aceleiasi doamne G. Rezulta ca aceeasi poezie ii fusese dedicata, de aceeasi faptura din alte vremi, si dansului, cu o seara inainte. Nu mai sunt singurul cu un trup ca un basorelief. In foaierul Casei de Cultura a Sindicatelor din Sibiu, suntem cel putin doi.