Nuditatea frontala a imparatului: „Trance” (r. Danny Boyle)

Incompetenta si disperare.

Despre cel mai recent film al sau, regizorul Danny Boyle a declarat ca marcheaza un moment de cotitura in cariera lui, dat fiind ca e prima data cand un personaj feminin ocupa prim planul. Va dati seama ce moment important e asta? Nu, pentru ca nu ati vazut filmul. Daca l-ati fi vazut, ati fi stiut ca, intr-adevar, asa este: sexul personajului feminin chiar ocupa prim planul.

Ca film de actiune, cel putin pe hartie, „Trance” isi face treaba, introducandu-ne intr-o lume (mai precis, in trei lumi) despre care stim ca exista, dar cu care cei mai multi dintre noi nu avem nici in clin, nici in maneca, de aici si fascinatia pe care acestea ar trebui s-o exercite. Lumea lui Simon (James McAvoy), cea a licitatiilor de arta, se intersecteaza cu cea a lui Franck (Vincent Cassel), care provine din mediul interlop. Cu sprijinul lui Simon, Franck intentioneaza sa puna mana pe un tablou de Rembrandt. Un heist movie clasic, drept urmare. Doar ca acesti spargatori din filmul lui Boyle se comporta exact ca personajele unui serial de televiziune destinat intregii familii, ceea ce e ca si cum, intr-un film din seria Batman, eroul s-ar apuca sa care un cos cu rufe murdare la spalatoria cea mai apropiata, pentru ca apoi sa le puna la uscat pe balcon.

Misiunea lui Simon e sa ii predea tabloul lui Franck. Cumva, tabloul se pierde pe drum. Unde, nu se stie, deoarece Simon, care a fost lovit in cap in timpul spargerii, sufera de amnezie. Asa se face ca infractorii fiorosi condusi de Franck nu numai ca il cruta pe protagonist, torturandu-l cu deferenta rezervata indeobste personajelor principale, dar il inteleg omeneste, cum s-ar zice, si incearca sa gaseasca o rezolvare rationala problemei lui.

Hipnoza este specialitatea lui Elizabeth (Rosario Dawson), care inchide cercul: avem acum trei experti din trei medii diferite, cu grade extrem de ridicate de specializare. Modul in care Elizabeth se achita de sarcina primita, dar si cel in care angajatorul se raporteaza la metodele ei, amintesc de eforturile unui psiholog al carui rol e imbunatatirea comunicarii institutionale. Sedintele curg una dupa alta, iar Frank si asociatii sai sunt cat se poate de receptivi la sugestiile ei: daca mai organiza si un teambuilding, cu treasure hunt si tot tacamul, tabloul era complet.

Una din terapii il aduce pe Simon intr-un laborator, sub un soi de tomograf care analizeaza undele cerebrale. Cum de are Elizabeth, expert in hipnoza, nevoie de un laborator ultramodern si de unde dispune de resurse sa-l echipeze, asta nu mai aflam. Totul e sa ne sara in ochi un anumit brand IT, care beneficiaza de ridicol de mult product placement in acest „Capcana mintii”. Un alt exemplu: cand lui Simon ii revine memoria, acesta isi vizualizeaza la propriu amintirile – pe o tableta…

La final, se decide asupra unei chestiuni spinoase (cine sunt personajele pozitive si cine sunt negativii). O data stabilit raspunsul la cea de-a doua intrebare, negativii sunt pedepsiti exemplar (o tentativa de viol atrage dupa sine un glont in partile moi, in cel mai pur stil rape/revenge), printr-o serie de executii la care eu cel putin nu prea ma asteptam, dar care probabil erau necesare pentru ca noi, spectatorii, sa simtim ca se apropie finalul (si, in finalul filmelor de actiune, asta trebuie sa se intample: niste impuscaturi, niste flacari, niste explozii).

In ciuda acestor eforturi, filmul despre hipnoza al lui Boyle are darul de a-ti face pleoapele grele. Singurele lucruri care iti fac ochii mari sunt, dupa caz, ochii albastri ai lui James McAvoy sau ai lui Vincent Cassel, respectiv vulva lui Rosario Dawson.

https://www.youtube.com/watch?v=0qPwyqn_ExM

Articol publicat in revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *