Contrafacut: „The Best Offer” (r. Giuseppe Tornatore)

Totul e ascuns, in aceasta premiera estivala semnata Giuseppe Tornatore. Daca ar fi putut, scenaristul si regizorul italian ar fi folosit motivul disimularii si in modelul de pe sosetele protagonistului interpretat de Geoffrey Rush, sau in felul in care acesta merge sau tuseste: mai pe sleau, i-ar fi ascuns ceva si-n nas.

Virgil Oldman (Rush) isi vopseste parul, incercand sa-si ascunda varsta. Oldman si complicele lui, Billy (Donald Sutherland), conspira pentru a maslui licitatiile de obiecte de arta pe care le organizeaza, ascunzand faptul ca sunt prieteni de cand lumea si ca lucreaza in echipa. Obiectele pe care cei doi pun mana sunt ascunse intr-o camera secreta, situata indaratul unui dulap. Oldman foloseste manusi pentru a se proteja impotriva germenilor, altfel spus, pentru a se ascunde. Intr-o banala placa de lemn innegrita, se ascunde o opera de arta, pe care anii au acoperit-o. Automatul umanoid pe care Virgil vrea sa-l recompuna continea initial un compartiment ascuns, in care intra un pitic, de aici vocea aparatului (da, exista si un pitic in acest film italian!). Claire Ibbetson se ascunde intr-o camera din care nu vrea sa iasa nici in ruptul capului. Camera in care se ascunde Claire Ibbetson e separata de un perete pe care e pictat un trompe l’œil. Virgil se ascunde dupa o sculptura pentru a o putea vedea pe Claire Ibbetson, care, de altfel, isi ascunde identitatea reala.

Aparent, motorul actiunii este Virgil. Acesta este pus in fata unui dublu mister (misterul casei, dar mai ales al lui Claire, fantomatica ei ocupanta), la a carui rezolvare se inhama plin de elan. Toate merg struna, acesta fiind si motivul pentru care devine evident ca intregul mister e de fapt o abila punere in scena, una care oglindeste mica inselatorie a lui Virgil si Billy, cea care deschide filmul. Nu e greu sa banuiesti ca, de fapt, Virgil nu descopera nimic, ca e lasat sa le descopere pe toate si ca aceste mici castiguri care se tot acumuleaza, adica noile informatii pe care le afla, nu lucreaza deloc in interesul lui.

Virgil isi abandoneaza teritoriul, putin cate putin, si o face bucuros: mai intai inceteaza sa-si vopseasca parul, apoi renunta si la manusi; curteaza o femeie cu care se comporta cat se poate de necaracteristic lui, apoi o lasa pe acea femeie sa ii intre in casa. E evident cat se poate de timpuriu ca falsa Claire Ibbetson va reusi, mai devreme sau mai tarziu, sa intre si in incaperea secreta plina cu tablouri de valoare, asa ca asteptarile noastre sunt ca 1. acest lucru sa se intample intr-un mod cat se poate de umilitor pentru Oldman si 2. raspunsul acestuia sa fie pe masura. In primul caz, asteptarile noastre sunt confirmate, apoi eroul se resemneaza, dupa care urmeaza genericul final. Asadar, avem doua motive de a ne simti inselati: un plot twist care nu ia prin surprindere pe nimeni si un final care vine prea repede. Singura scuza a lui Tornatore ar putea fi un sequel („The Wrath of Virgil Oldman”, iata un posibil titlu); din cate imi dau eu seama, nu e cazul.

In sfarsit, doar pentru ca procesul de canire a parului este acompaniat de muzica clasica, iar picturile maestrilor sunt pe fiecare perete, nu inseamna ca filmul insusi e o opera de arta numai buna de expus in muzee. Sunt sigur ca „The Best Offer” trece drept un film de calitate in ochii foarte multora, tocmai pentru ca in el joaca doi actori respectabili (Rush si Sutherland), pentru ca actiunea se petrece in ceea ce banuiesc a fi Italia, pentru ca lumea in care suntem introdusi este cea a artei si a restaurarii. Daca in rolul principal ar fi jucat un actor mai tanar de la Hollywood, sa zicem Bradley Cooper, daca Virgil n-ar mai fi fost expert in arta, ci in spart seifuri, daca si-ar fi dus zilele in Bronx si daca hip hop-ul ar fi inlocuit viorile, aceleasi persoane ar fi considerat ca e nedemn sa fie vazute intrand in cinematograf la un asa film.

N-ar avea motive: indiferent de unde provine, vara, cea mai buna oferta nu e neaparat una grozava.