In Oceanul Pacific, inota un blockbuster mic: „Pacific Rim” (r. Guillermo del Toro)

Rasism mecanizat.

A-i reprosa lui „Pacific Rim” abuzul de clisee, intriga previzibila sau lipsa de profunzime e totuna cu a pretinde un doctorat in chimie unui fotomodel aspirant. Nu ca nu s-ar mai fi facut (un reputat critic american vorbea despre „I Spit on Your Grave”, cel din 1978, ca fiind intru totul lipsit de calitati artistice, de parca asta era chestiunea), dar in general, nu trebuie sa ceri de unde nu e (si in cazul de fata, fara sa fie nevoie sa fie, ceva e).

Sigur ca filmul lui del Toro e un colaj, intrebarea care se pune e daca acest colaj functioneaza sau nu. Sigur ca majoritatea actorilor tipa, sau mai bine zis gajaie, cand vorbesc, ca si cum tocmai s-ar fi vindecat de guturai. Sigur ca nu trebuie sa stii cine-s Lang si Murnau ca sa-ti dai seama ca, mai devreme sau mai tarziu, Raleigh (Charlie Hunnam), pilot retras din activitate, o sa cunoasca din nou gloria. De asemenea, nu e necesar un IQ peste 100 sa te prinzi ca civilizatia umana nu va fi stearsa de pe fata Pamantului. Iar daca toate acestea impreuna nu deranjeaza, e pentru ca „Pacific Rim” e un blockbuster care isi face treaba si mai mult decat atat: e mai multe blockbustere in acelasi timp.

E film de aventuri old school (atunci cand doctorul Newton Geiszler, interpretat de Charlie Day, trebuie sa dea de seful unei retele de traficanti cu organe), e mecha, adica film cu transformeri, si e kaiju, adica film cu monstri care terorizeaza mari orase. In acelasi timp, are si ceva din clasicul film cu bataie vandammian (minute bune, Raleigh infrange tot soiul de adversari, in lupta dreapta, intr-un ring), in timp ce finalul e tipic pentru Bond-urile din anii ’60 (eroul si prietena lui, impreuna pe o capsula high tech convertita in luntre, dupa ce tocmai au salvat lumea). Pe scurt, de toate pentru toti.

„Cercul de foc” e totodata un film in care toate natiile se unesc ca in cele mai infocate imnuri hippie, asa ca deosebit de interesante sunt stereotipurile pe care del Toro le exploateaza. Opozitia cea mai evidenta este cea dintre britanici si americani. Comandantul Stacker Pentecost (Idris Elba) e britanic, la fel si doctorul Hermann Gottlieb (Burn Gorman). Amandoi sunt caracterizati de acelasi fixism: regulile sunt reguli, in cazarma si in laborator deopotriva. Aceasta strictete de care cei doi dau dovada e prezentata ca fiind un handicap, care ii face sa devina mai degraba nesuferiti. Mai precis, ea devine o vulnerabilitate atunci cand nu ia seama de realitatile din teren, in cazul de fata, de exceptiile de la regula. Altfel spus, de exceptionalitatea americanilor.

Teoretic, atat Pentecost, cat si Gottlieb au dreptate, iar ascultarea pe care o cer din partea celorlalti pare a se justifica – daca subalternii n-ar mai asculta de comandant, si-ar pune in pericol nu doar propria lor viata, ci si pe cea a tuturor celorlalti. Insa nu doar obedienta e o valoare cardinala in lumea „Cercului de foc”, ci si initiativa personala, atunci cand vine din partea cui trebuie. Doctorul Geiszler si protagonistul fac cum ii taie capul pentru ca ei sunt altfel. Altfel decat masa amorfa care asculta discursul churchillian al lui Pentecost, aclamand cu pumnul ridicat in aer. Americani fiind, ei au dreptul sa manifeste initiativa, iar cine li se pune in cale se vede nevoit sa cedeze sau sfarseste rau.

Negativul biped al filmului este pilotul Chuck Hansen (Robert Kazinsky), care trebuia sa fie altceva decat american sau britanic, astfel incat s-a hotarat sa fie australian (cum de nu e francez, mare minune). Acesta cuteaza sa fie mai rebel decat protagonistul, care e deja destul de rebel, si il infrunta cu fiecare ocazie. In prima faza, e pus la locul lui, apoi e impresionat de talentul si de marinimia eroului, asa ca pactizeaza cu acesta. Spre final, atat el, cat si Pentecost, isi dau viata pe altarul mai binelui general, astfel platind simbolic pentru cutezanta de a-l fi deranjat pe Raleigh.

In acest peisaj beligerant, fac o nota aparte rusii filmului (care conduc un transformer de pe vremea lui Pazvante, dar care e atat de trainic incat inca functioneaza), dimpreuna cu asiaticii, care la randul lor nu deranjeaza pe nimeni. Mai mult, lui Mako (Rinko Kikuchi), de doua ori neajutorata, ca femeie si ca persoana fara pasaport american, ii e rezervata onoarea de se lasa salvata, la momentul oportun, de catre partenerul ei de pe partea corecta a Pacificului. In sfarsit, actiunea se petrece in cea mai mare parte la Hong Kong, ceea ce nu e altceva decat un omagiu adus genului kaiju, laolalta cu unele tehnici de filmare, pe care spectatorii mai tineri le vor recunoaste din serialul TV „Power Rangers”, daca nu din primele filme japoneze cu Godzilla.

Si prin acest tip de imprumuturi, filmul lui Guillermo del Toro e un spectacol, dar un spectacol pe care tehnica moderna, cu tot ce presupune ea in materie de redare, il face si mai impunator: cand, printr-un 3D extrem de performant, tot felul de extremitati extraterestre ti se vara in ochi si sunetul asurzitor iti reconfigureaza functiile organelor interne, ce cusur sa mai gasesti? Astepti sa si-o ia monstrii pe coaja si, in asteptarea urmatoarei megaproductii postapocaliptice, iti scuipi in san si zici mersi c-ai scapat.

Articol publicat pe www.postmodern.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published.