New York Film Festival 2012: Tabuuri incalcate

Odata cu „Tabu”, regizorul Mario Gomes paraseste terenul semi-documentar pe care si l-a apropriat in „Aquele Querido Mês de Agosto” (2008), dar pastreaza din precedentul sau film preocuparea pentru procedeele proprii cinematografului. Nominalizat la Ursul de Aur in 2012, „Tabu” e impartit in doua segmente, ambele alb-negru: primul e vorbit, al doilea e doar narat. In ciuda voice over-ului, al doilea segment e mult mai apropiat de spiritul filmului mut decat un succes de casa precum „The Artist”. Aceasta a doua parte a lui „Tabu” e dedicata unei povesti de dragoste (mai mult, o poveste de dragoste imposibila) si e filmata in cheie expresionista.

Succesul filmului rezulta tocmai din imperfectiunile lui: primei parti ii urmeaza a doua, dupa care nu mai urmeaza nimic, nici un epilog, nicio concluzie, nicio „morala”. Subtextul anticolonialist e prezent, dar dispensabil (putem sa-l receptam sau nu). Daca ramanem doar cu povestea de dragoste, spusa in singurul limbaj in care putea fi spusa, e mai mult decat de ajuns.

Fill the Void

Desi asta sare cel mai tare in ochi, „Fill the Void” e departe de a fi un film despre normele etice ale comunitatii evreiesti ultraortodoxe, sau despre cum precumpanesc acestea asupra vointei individuale. Cand fiica lor cea mare moare in timpul unei nasteri, rabinul Aharon si sotia sa pun la cale casatoria cumnatului Yohai (Yiftach Klein), proaspatul vaduv, cu cealalta fiica a lor, Shira (Hadas Yaron), in varsta de numai 18 ani. Insa nici Yohai, nici Shira nu sunt foarte incantati de perspectiva maritisului.

Principalul spectacol al lui „Lemale et ha’halal” e procesul lor lent de indragostire, punctat de tot felul de markeri vizuali sau sonori (pana si decojitul unui mar capata sens in acest context). Indragostirea lor nu e pusa in umbra, ci potentata de mediul in care traiesc, unul in care filmul ne introduce intr-un mod atat de convingator, incat finalul, scandalos, dupa standarde occidentale, se transforma intr-un happy end absolut entuziasmant.

The Paperboy

Unul dintre cele mai mainstream filme din selectia din acest an a NYFF e in acelasi timp si unul dintre cele mai cinstite. Acest proiect care a trecut prin mainile lui Almodovar e un exemplu rar, dupa stiinta mea, de combinatie intre film noir si exploitation, filmat cu instrumentarul celui de-al doilea gen. Cei pe care istoria cinema-ului ii lasa reci vor gasi in filmul lui Lee Daniels alte stimulente, dintre care cele mai evidente sunt sexul si violenta, separate, dar si in acelasi context, precum si o portie generoasa de militantism rasial.

Intreaga poveste ne este povestita de Anita (Macy Gray), servitoarea familiei, care nu prea are cum sa fie la curent cu cele mai multe din evenimentele pe care le relateaza, dar al carei personaj e necesar pentru a ne demonstra ca protagonistul Jack (Zac Efron) e ceea ce se cheama un personaj pozitiv: desi i se adreseaza lui Yardley (David Oyelowo) cu apelativul „negrotei”, nu e rasist, deoarece o trateaza pe Anita ca pe un egal. Departe de a fi un defect, mecanismul pus in miscare in acest caz e un exemplu in plus al faptului ca „The Paperboy” nu urmareste in niciun fel sa-si depaseasca statutul – si tocmai de aceea functioneaza.

Like Someone in Love

Plin de tensiune si luminos in acelasi timp, cel mai recent film al lui Abbas Kiarostami debuteaza cu o scena filmata intr-un bar. Minute in sir, auzim personajele discutand, insa ori nu le putem vedea inca, ori le vedem deja, dar nu stim cine sunt. Suntem, asadar, in pozitia personajelor: de-a lungul celor 109 minute cat dureaza filmul, nimeni nu stie, si nici nu afla mare lucru, despre nimeni.

Profesorul pensionat Takashi (Tadashi Okuno) apeleaza la serviciile prostituatei Akiko (Rin Takanashi), care accepta insarcinarea, fara prea mare tragere de inima. Desi a pus la cale un intreg scenariu, care include o auditie de jazz (printre altele, melodia care da titlul filmului) si o cina in doi, intentiile sale nu sunt deloc clare. In tot cazul, Akiko adoarme, iar Takashi o lasa sa doarma. A doua zi, se ofera sa o conduca la facultate, unde il cunoaste pe Noriaki (Ryo Kase). Urmeaza un sir intreg de situatii in care, cum-necum, Takashi se descurca fara sa o dea pe Akiko de gol. Cei doi sunt nevoiti sa se dea drept nepoata si bunic, insa au ghinionul de a da peste tot felul de oameni care ii pot expune. Ea ii inchide telefonul prietenului ei, el isi scoate la randul lui telefonul din priza, dar toate astea nu ii ajuta prea mult: in cele din urma, cei doi (dar mai ales Takashi), trebuie sa infrunte realitatea, iar inspiratia cea mai mare a lui Kiarostami este ca isi incheie filmul atunci cand trebuie, adica exact inaintea acestui moment.

Not Fade Away

La fel ca foarte multe alte filme de fictiune sau documentare despre anii ’60, debutul in lungmetraj al lui David Chase („The Sopranos”) se serveste, in descrierea perioadei in cauza, strict de elementele mai stridente care au marcat decada, adica de moda si de muzica; mai mult, si pe acestea, le exploateaza cat se poate de superficial. Spre deosebire de „Apres mai” al lui Olivier Assayas, nu numai ca e facut de cineva care nu se poate abtine sa arate niste tineri fara sa-i judece, dar intelegerea a ceea ce au insemnat in realitate acei ani ii lipseste cu desavarsire. In schimb, sunt pusi la munca The Beatles si Rolling Stones.

Modest, Chase a declarat ca filmul lui e, de fapt, doar o compilatie a cantecelor lui preferate. Macar aici suntem de acord.

Apres mai

In acest film semi-autobiografic al cineastului francez Olivier Assayas, desi se face foarte multa politica, pentru majoritatea personajelor, marxismul ocupa aceeasi treapta cu muzica rock, cu hobby-urile sau cu dragostea (iar in cele din urma, dispare cu totul, ajungand sa fie redus la pretext pentru un proiect artistic). Inainte de a marca momentul istoric post-mai 1968 sau ciocnirile din februarie 1971 din Paris, situarea temporala din titlu se refera pur si simplu la perioada in care Gilles (Clement Metayer) se intampla sa fie tanar.

Daca e sa fie despre ceva, Après mai e mai degraba despre faza tarzie a adolescentei. Assayas intelege tineretea in general intr-un mod cat se poate de intim, ceea ce e o calitate mai mare decat s-ar putea crede.