Radiohorror: „Berberian Sound Studio” (r. Peter Strickland)

Desi acest al doilea film al regizorului britanic Peter Strickland se constituie intr-un omagiu asumat adus filmului giallo, se poate argumenta ca „Berberian Sound Studio” e in acelasi timp dedicat filmului in general, mai cu seama acelei perioade in care, din echipa de filmare, nu facea parte si un computer foarte performant. Grilele pe care inginerul de sunet interpretat de Toby Jones le foloseste sunt identice cu cele ale programelor de prelucrare a sunetului de azi, doar ca sunt facute pe hartie. Groaza se obtine manual in „Berberian Sound Studio”, iar filmul ne dezvaluie acest proces laborios si deseori comic pas cu pas: pentru fiecare scena in care cineva e hacuit in film, un fruct sau o leguma sunt sacrificate in studio.

Culoarea predominanta a filmului e rosul, care nu lipseste din nicio scena. Acest rosu neindoielnic profund e pretutindeni: pe lustre si lampi, pe rosiile, ridichile sau pepenii care isi gasesc sfarsitul in numele artei, pe butoanele de la pupitrul de comanda, pe telefonul secretarei, pe buzele oricarui personaj feminin. Acest rosu nu e niciodata al sangelui, pentru ca Strickland are inteligenta de a nu filma nici macar un singur cadru de giallo propriu-zis.

Tot ceea ce aflam despre „The Equestrian Vortex”, filmul din film la care lucreaza Gilderoy (Jones), provine din descrierile sonore care preced fiecare sesiune de inregistrari, tot atatea evocari ale trilogiei mistice semnate Dario Argento („Suspiria”, „Inferno”, „La terza madre”). Alegerile adevaratilor regizori de giallo sunt, de altfel puse in discutie, atunci cand filmul trateaza relatia ambivalenta a acestora cu subiectul tratat. „Urasc ce li s-a intamplat vrajitoarelor, dar trebuie sa arat. Un regizor adevarat trebuie sa respecte adevarul”, i se spune lui Gilderoy. E un comentariu pe marginea dublului discurs practicat de acesti cineasti – a te concentra pe caznele la care sunt supuse femeile din film pentru a le face pe plac barbatilor din sala, apoi a te delimita de obiectul filmat, incriminand tocmai aceasta violenta fara de care filmul nu ar mai exista.

Gilderoy e un fel de Barton Fink catapultat in lumea horrorului italian, una care, incetul cu incetul, il contamineaza. E o contaminare la inceput sublimata (sucul de rosii care tasneste din blender si il pateaza), apoi reala. Filmul desavarseste ceea ce Gilderoy deja este, intr-un fel – prin numele sau, tipic universului giallo, prin cumsecadenia sa, care in horroruri nu prevesteste niciodata ceva bun, prin faptul ca locuieste inca alaturi de mama lui.

In cele din urma, Gilderoy devine un personaj de giallo si se transforma in sunet, in timp ce filmul lui Strickland isi pierde vocea si devine mut.