Les films de Cannes a Bucarest 2011: Cu viteza legala

Cu exceptia unui Mexican standoff in debutul filmului, cand masina protagonistului si o masina de politie se afla fata in fata (iar semnalul de inceput e calcatul pedalei de acceleratie), confruntarile directe se tot amana, in cel mai recent film al lui Nicolas Winding Refn. Atunci cand in sfarsit apare, violenta de exploitation nu se mai opreste decat odata cu genericul de final: desi eroul e manat de o dorinta de a-si apara semenii asemanatoare cu cea care anima serifii în westernuri, metodele sale sunt cele ale unui vigilante.

Chiar si atunci cand da nas in nas cu inamicii sai, in interpretarea lui Ryan Gosling, soferul lui Refn are acelasi mers cumpanit, aceeasi frizura in care fiecare fir de par trage intotdeauna in directia care trebuie, aceeași scobitoare in coltul gurii. Fascinatia pe care o exercita filmul se datoreaza tipului de erou pe care il propune, unul devotat intru totul specializarii sale (toate cele trei meserii ale lui au de-a face cu condusul, iar aventura sa cu Irene se leaga, in bornele sale principale, tot de sofat), dar mai ales rabdarii cu care Refn ii spune povestea.

Acest ultim atribut face din „Drive” exploitation-ul perfect, unul in care saturatia nu are cum sa se instaleze. Izbucnirile si monotonia se completeaza reciproc si, impreuna, fac din acest film un spectacol, intr-un mod similar cu cel in care sunt valorizate depasirile in cursele de Formula 1: fara zecile de ture in care nu se intampla mai nimic, n-ar avea niciun farmec.

AUTOFLAGELARE: „HORS SATAN” DE BRUNO DUMONT

Prezentat anul acesta in cadrul sectiunii „Un certain regard”, „Hors Satan” ar putea fi catalogat drept pretentios, daca ar fi cat de cat clar care ii sunt pretentiile. Unul din posibilele sale merite e acela ca, dintr-un anumit punct de vedere, filmul lui Bruno Dumont constituie un remarcabil test de atentie. Evenimentele care se succed pe ecran au atat de putin sens analizate unul cate unul, iar firele care le leaga pe unele de celelalte sunt atat de putin vizibile, incat singura gratificatie la care ajungi sa speri, ca spectator, e sa reusesti sa pricepi ceva, orice, din acest talmes-balmes.

De comun acord cu singura sa prietena, protagonistul, un nomad decrepit, il impusca pe tatal acesteia. Gelozia il impinge apoi sa il pocneasca de mai multe ori cu o maciuca in cap pe paznicul unui teren in care deseori se plimba (si aparent se roaga) alaturi de aceasta prietena a lui (intitulata frust „Ea” in fisa tehnica a filmului). Dupa acest nou episod agresiv, este chemat de o femeie din sat pentru a-i exorciza fetita. Se executa. Paznicul supravietuieste, asa ca Tipul („Le Gars”) e saltat de jandarmi, insa doar pentru a fi eliberat la scurt timp. Pe drumul de intoarcere, seduce o turista, care apoi se arunca intr-un ochi de apa de pe islazul comunal. Toate grozaviile astea sunt filmate cu priza directa de sunet si fara niciun fel de economie de pelicula – daca eroul trebuie sa traverseze de pe un deal pe celalalt, ii vedem fiecare pas, cu vantul vajaindu-ne si noua in urechi.

Cand ajunge la casa prietenei sale, descopera ca aceasta a fost ucisa, drept care o ia pe umar si o duce la ochiul de apa, unde nu e nicio surpriza ca aceasta invie. Spre final, nimic nu mai mira in „Hors Satan”: e atat de absurd, incat ar putea la fel de bine sa nu se mai termine niciodata.

Articol publicat in revista Cultura