Les films de Cannes a Bucarest 2011: Mult prozelitism, putin cinema

Habemus papam, non habemus filmus.

Ca multe din filmele lui Nanni Moretti, „Habemus Papam” e in primul rand opera lui Nanni Moretti omul, cu convingerile si preferintele sale, si abia in al doilea rand creatia lui Nanni Moretti cineastul. Punctul vulnerabil al acestor filme foarte personale e ca omul din spatele cineastului poate sau nu sa ni se para simpatic, in functie de modul cum ne raportam la aceste convingeri si preferinte pe care el le afiseaza. Omul Nanni Moretti gandeste (iar gandurile lui se refera indeosebi la sine, dupa cum am vazut in „Caro diario”), are optiuni politice bine stabilite (de stanga si anti-berlusconiene, aflam din „Il caimano”) si respinge orice forma de religie. Aceasta pozitie fata de cler este formulata cat se poate de clar in „Habemus Papam”, care consta in declaratia de credinta a unui cineast ateu.

E greu de zis cum a reusit echipa filmului sa obtina acordul Bisericii catolice pentru a filma in Vatican. Fapt e ca mai toti cardinalii electori sunt descrisi ca fiind niste mosi decrepiti, la loc de frunte in clasamentul ramolismentului situandu-se insusi conducatorul suprem al bisericii, jucat de Michel Piccoli.

Preotimea e luata in vizor, si odata cu ea, presa, care pandeste fiecare miscare, amplifica fiecare gest. In calitate dubla, de regizor si de personaj, ironistul Moretti isi ia revansa in acest film fata de un sistem pe care nu-l recunoaste. In rolul unui psihanalist venit sa trateze de angoase ocupantul augustului scaun, acesta ajunge sa faca instructie cu venerabilii purtatori de sutana. Cardinalii incing, in asteptarea vindecarii, un campionat de volei, avandu-l pe psihanalist drept arbitru. In acest rol, medicul se simte extrem de confortabil: enunta regulile jocului si ale turneului, toate cat se poate de rationale, si tine scorul, vadind o deosebita placere atunci cand o echipa mai slaba pierde puncte.

Facand aceasta, Moretti marcheaza mai mult decat victoria de conjunctura a unui intrus asupra unui sistem omnipotent. Filmul sau ofera sublimarea artistica a unei fantasme: obtinerea unei dovezi tangibile a intaietatii stiintei, al carei reprezentant este, asupra religiei. Mai mult, atunci cand Papa lipseste din Vatican, rolul lui e jucat de un membru al Garzii elvetiene, caruia i se incredinteaza misiunea de a misca, din cand in cand, draperiile din apartament si de a aparea, dindaratul lor, la geam. Papa poate fi, asadar, inlocuit de orice actor, oricat de putin instruit (asta daca nu e el insusi un actor).

In masura in care prin happy end intelegem intoarcerea Papei la Vatican, in refuzul acestuia, Deborah Young de la „The Hollywood Reporter” a vazut o manevra stangace de a cauta originalitatea cu orice pret. Dimpotriva, finalul e consecvent liniei pe care filmul o stabileste si o urmeaza. Prin renuntarea definitiva la functie, proaspat alesul Papa, mai exact regizorul-om din spatele lui, lasa cu ochii in soare intreaga lume catolica. Moretti castiga de unul singur contra unei echipe cu peste un miliard de jucatori, dar o face necinstit: intr-un meci pe care il joaca pe teren propriu, dupa regulile lui, cu un adversar-marioneta ale carui miscari tot el le dicteaza.

PREDICA FILMATA: „THE TREE OF LIFE” DE TERRENCE MALICK

In rarele ocazii cand castigatorul Palme d’Or de anul acesta nu a fost ridicat in slavi, s-a apreciat ca realizarea nu e pe masura ambitiilor regizorului Terrence Malick, ca acesta isi propune prea mult si ca, in consecinta, nu e de mirare ca da gres. In realitate, problemele lui „The Tree of Life” rezida nu doar in realizare, ci mai ales in intentii.

De ce trebuie sa Il iubim pe Iisus Cristos? Pentru ca El e mantuitorul nostru. Cam asa suna rationamentele cu care ar trebui sa ne convinga filmele crestine cu buget redus facute de te miri ce biserica evanghelica. Avand la dispozitie resurse infinit mai mari, Malick are si ambitii pe masura. Filmand o istorie comprimata a inceputurilor lumii, adica aratandu-ne ceva de o frumusete de nedescris in cuvinte, cineastul are pretentia ca ni-l arata pe insusi Dumnezeu. Ca ni-l demonstreaza. Cu toate acestea, de la facerea lumii pe acorduri de opera, la dinozaurul care trece raul, povestea evolutiei pe fast forward e cand prea abstracta, cand prea elocventa, si e spusa atat de poticnit, incat, daca nu esti foarte pe faza, intentia regizorala trece pe langa tine: ai fost martorul unei geneze, atata doar ca nu ti-ai dat seama.

Acest interludiu cu intentii didactice e incadrat de monoloagele interioare de lunga durata cu care Malick ne-a obisnuit. Unul dupa altul, personajele se caineaza: au gresit aia, vor sa schimbe ailalta. De multe ori, aceste monoloage se adreseaza aceluiasi interlocutor tacut: Dumnezeu. Diverse personaje isi proclama, in diverse moduri, dragostea pentru El.

E o beatitudine care uneori se exprima ad litteram: atunci cand doamna O’Brien e in al noualea cer de bucurie, o vedem plutind de-a dreptul, cu rochia valurindu-i in aer. Nu e si singura imagine a fericirii care poarta amprenta stereotipiei de sorginte publicitara. Jumatate din timp, copiii alearga fara nicio grija pe pajisti mereu verzi, pe acorduri de arii, corale sau muzica de camera, cu parintii privindu-i multumiti de pe pridvor.

De dragul argumentatiei, nasterea universului, monoloagele si fericirea primesc drept complement un complex oedipian dublu (care se manifesta atat fata de tatal interpretat de Brad Pitt, cat si in relatia cu tatal ceresc), fiind impanate cu imagini second hand cu potential simbolic (usa in mijlocul unui desert, masca aruncata in apa). La final, cei drepti, vii sau morti, din prezent sau din trecut, se imbratiseaza pe malul marii: de la Geneza la Ziua de apoi, filmul-Biblie le talmaceste pe toate.

Daca cinefilii ar fi o congregatie, Malick ar merita excomunicarea cu deplina indreptatire.

Articol publicat in revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *