B’est 2011: The Good, the Bad and the B’est

Acest debut in film al lui Banksy (“Exit Through the Gift Shop”) e un documentar cum mie unuia rareori mi-a fost dat sa vad. Intregul material a fost filmat de protagonistul Thierry Guetta, potrivit conceptiilor lui absolut originale despre cum trebuie sa arate un documentar. Mai precis, operatorul amator nu are nici cea mai mica intentie sa devina cineast, ci, folosind camera precum o extensie naturala a corpului sau, filmeaza toate cate i se intampla. Desi se prezinta drept documentarist oricui ii trece prin gand sa-l intrebe, tipul e pur si simplu un imortalizator in serie: cum colectioneaza altii timbre sau capace de bere, asa colectioneaza el casete.

In chip firesc, se strang kilometri de pelicula. Guetta consimte sa ii predea maestrului Banksy, care da cu admiratorul sau de pamant. Filmul ridica o intrebare care pune pe ganduri (unde incepe si unde se termina arta moderna?) si induce doua concluzii: orice inregistrare poate fi deturnata de la scopul ei initial, iar de pasiunile prietenilor trebuie sa stam cat mai departe. Se pot dovedi contagioase.

GUANTANAWOOD: „FOUR LIONS”

Cei patru lei ai lui Christopher Morris fac pentru musulmani ceea ce Borat facea, cu cativa ani in urma, pentru Kazahstan. Din ratiuni evidente, poanta este destinata oricui, numai lor nu. Principala resursa de umor a filmului rezida in aceea ca Omar, Waj, Barry si Faisal lupta cu civilizatia McDonalds si fac parte din ea in acelasi timp. Netoti in cel mai inalt grad, devin martiri mai mult din intamplare decat din convingere, aruncandu-se in aer cand ei insisi se asteapta mai putin.

Alegerea de a trata in aceasta cheie un asemenea subiect are delicatetea publicarii caricaturilor cu profetul Mahomed in ziarul danez „Jyllands-Posten” si subtilitatea videoclipului „Without Me” al lui Eminem. „Four Lions” e asemeni unui banc care ar fi putut fi amuzant, dar al carui prost gust face ca poanta sa treaca pe langa tine.

COLOSALUL GEPARDIEU: „MAMMUTH”

Filmul lui Benoit Delépine si Gustave de Kevern incepe ca un tablou sumbru al unei realitati sociale pe masura, continua cu ceva elemente de realism magic, devine road movie in toata regula si se termina ca delir hippie.

In tot acest talmes-balmes, unele piste nu sunt duse pana la capat, in timp ce altele nu sunt explicate deloc. Protagonistul se transforma tam-nisam din bruta in poet, desi ar putea la fel de bine ca in aceasta ultima ipostaza sa fie un impostor (sau dimpotriva, se poate sa nu fi fost niciodata o bruta, ci doar asa sa ne fi parut noua, din pricina staturii impunatoare). Misterul personajului interpretat de Isabelle Adjani, care apare din cand in cand manjita toata de sange, ni se dezvaluie intr-un tarziu, intr-o rezolvare departe de a fi originala. Mirese moarte (sau aproape mirese, in cazul de fata) am mai vazut in nenumarate filme. De fiecare data, tot kitsch au fost.

Una peste alta, mai mult decat road movie, critica sociala sau eseu, acest film mic care ii ofera lui Depardieu un rol mare e ceea ce se cheama un feelgood movie. Unul care isi face treaba atat de bine, incat toate exagerarile, toate tusele nesigure si toate inconsecventele nu dispar. Dar nici nu mai conteaza.