O doină: „La teta asustada” (r. Claudia Llosa)

Dramă şi comedie în egală măsură, „Laptele deznădejdii”, marele câştigător al Berlinale 2009, alternează în permanenţă două planuri care se sprijină reciproc.

Protagonista trăieşte într-un plan condiţionat de trecut şi interesat în exclusivitate de el. Fausta (Magaly Solier) trebuie să-şi ia toate măsurile de precauţie pentru ca cele ce i s-au întâmplat mamei sale să nu i se întâmple şi ei. Vrând-nevrând, învaţă să îşi normeze viaţa, în cele mai mărunte aspecte ale sale, în funcţie de acele evenimente. În principiu, ele se pot repeta oricând – orice bărbat, prin aceea că posedă un sex, poate comite un viol, deci reprezintă o ameninţare.

În realitate, barbariile cărora i-a căzut pradă mama Faustei, alături de alte mii de femei, sunt condiţionate istoric (de ascensiunea din anii ’80 a marxismului în Peru), drept urmare irepetabile. Fausta nu are cum să înțeleagă asta, aşa că se confruntă cu acest pericol inexistent cum ştie ea mai bine. Modul în care percepe realitatea în care trăieşte şi felul cum se raportează la ea nu sunt sancţionate de nimeni din două motive.

În primul rând, stranietatea ei primeşte o explicaţie străină de orice logică, dar care explică satisfăcător singularitatea femeii: Fausta ar fi altfel, pentru că mama ei i-a transmis prin lapte un rău absolut, care se sustrage oricărei definiţii, decretează unchiul său. Cu această sentinţă, cu toţii sunt de acord, pentru că nu pune în discuţie status quo-ul micro-comunităţii.

În al doilea rând, la acea realitate doar ea se mai gândeşte.

Dacă, pentru Fausta, răul poate veni de oriunde, dar poate îmbrăca o singură haină, anume violul, pentru semenii ei, răul e indefinit, deci impune reacții de răspuns diferite. Pentru a atrage norocul, peruanii lui „Teta asustada” respectă tradiţiile, adică trăiesc, se căsătoresc şi îşi îngroapă morţii urmând exemplul înaintașilor. Trecutul Faustei inhibă acţiunea, trecutul celorlalţi o încurajează.

Deşi acest mediu în care eroina îşi duce zilele este unul prin excelenţă auster (sau poate tocmai din acest motiv), o formă de transcendență există, în cele din urmă, atunci când Fausta cunoaşte frumuseţea, sublimată (a muzicii de pian) sau în stare pură (un peisaj maritim). Cu excepţia acestor întâlniri fulgurante, protagonista se află într-o stare de tensiune perpetuă, a cărei sursă nu poate fi înlăturată (istoria care o determină nu se poate rescrie, ci ea poate fi cel mult îndulcită – prin intermediul cântecului).

Această dramă pe care ea o trăieşte, pe care încet-încet şi noi o înţelegem, e uneori copleştitoare, poate de aceea regizoarea Claudia Llosa îi contrapune umorul savuros al secvenţelor din care Fausta lipseşte. Eroul acestor momente e unul colectiv – e însuşi satul în care acţiunea are loc. Deși îi desparte o lume, asemeni eroilor lui Kaurismaki, sătenii suburbiei sunt cu atât mai amuzanţi, cu cât se iau mai tare în serios.

Seninătatea şi aparenta lor fericire fac ca tristeţea şi disperarea Faustei să pară şi mai imediate, iar talentul de ironistă al lui Llosa stă în a face ca această lume eminamente ternă în care şi unii, şi ceilalţi trăiesc, să fie zugrăvită în cele mai frumoase culori cu putinţă.