3, Doamne, şi toţi D: „Avatar” (r. James Cameron)

Cu foarfeca în mână, regizorul James Cameron a folosit metoda cea mai sigură de a nu fi prins, aceea pe care orice licean o ştie – împrumutul din cât mai multe surse. Incapabil sau lipsit de disponibilitatea de a propune ceva nou, Cameron a luat o grămadă de chestii de-a gata şi s-a gândit cum să le facă încă o dată, nu neapărat mai bine, dar în 3D, de aici provine sentimentul că parcă am mai văzut filmul, că e de pretutindeni şi totuşi de nicăieri. 

Meritul său principal este acela că a avut iscusinţa de a pune cap la cap toate aceste împrumuturi, vinovate sau nu, într-un tot care, de bine, de rău, funcționează, beneficiind și de ajutorul considerabil al tehnologiei de care se serveşte. Altfel spus, filmul său fură, dar fură cu cap. De altfel, clişeele care îl împănează nu erau noi nici pe vremea lui „Star Wars” sau „Dansând cu lupii”, atunci au devenit celebre, atâta tot.

Un tren care intra într-o gară era de-ajuns în 1895. Astăzi, realismul se obţine mult mai greu şi nu mai are nimic în comun cu realitatea. Acesta e al doilea pariu câştigat de Cameron. Mai mult decât un colaj convingător de stereotipuri, „Avatar” marchează triumful previzibil al fraţilor Wachowski asupra fraţilor Lumière – un triumf necinstit, cam în aceeaşi măsură în care e necinstită fotografia digitală faţă de cea tradiţională. Dacă, în fotografie, demersul creativ devine unul de selecţie (din foarte multe imagini pe care un aparat modern le poate obţine într-o secundă, a o găsi pe cea potrivită), în film, misiunea scenaristului devine aceea de a include în firul narativ cât mai multe situaţii care presupun un purcoi de lucruri care ies din ecran (iar acel purcoi să iasă din ecran către scaunele din sala de cinema mai mult ca niciodată).

Aceste progrese tehnice nu ar trebui să mire pe nimeni. Petrecem atâta timp în faţa calculatorului, încât e normal ca marile studiouri să creadă că se cuvine ca tot calculatorul să ne facă şi filmele. Când vom recepta realitatea prin intermediul unei trompe şi a unui ochean, vom vedea probabil şi filmele tot cu o trompă şi un ochean.

Grandios fără să fie mare, „Avatar” merită admirat, dar în felul în care se cer admirate un pod lung ori un turn înalt.

E totuşi un monument, în fond. Un monument închinat mouse-ului.

Articol publicat în revista Cultura