Warsaw Film Festival 2020. Indecizie: „Neidentificat” (Bogdan George Apetri)

La fel ca în cazul debutului în lungmetraj al lui Bogdan George Apetri, „Neidentificat” ar putea trece drept un film al Noului Val Românesc doar cu extrem de multă indulgență și cu condiția ca, despre Noul Val Românesc, să nu știm, de fapt, cine știe ce.

Din nou, tăietura de montaj desparte unități de timp extrem de apropiate între ele. E cazul cadrelor cu eroul așezat pe o pajiște, în cursul unei operațiuni neautorizate de filaj: în primul cadru, Florin se uită către hotel și atât, în cel de-al doilea, se uită către hotel și trage dintr-o țigară. Când eroul se întoarce în Piatra Neamț, la finalul operațiunii de filaj, călătoria lui cu mașina e întreruptă de asemenea de jump cuturi. Și tot așa. Prin comparație cu „Periferic”, „Neidentificat” e montat mai puțin febril, dar rămâne ferfenițat, ceea ce va fi oglindind criza majoră prin care trece Florin (atâta doar că nu ne e deloc clar nici ce anume provoacă această criză majoră, nici cum poate fi ea depășită).

E doar una din ereziile formale ale lui Apetri. Când eroul său e se află într-o serie de situații-limită (când cere ca banca să îl păsuiască, de pildă, sau când dă declarații, după ce a comis o crimă), Apetri îl filmează în gros plan. Pe parcursul interogatoriului (dar nu numai), secundarul unui ceas e sincronizat cu tensiunea pe care eroul o resimte – se aude când mai tare, când mai încet sau deloc.

De altfel, în film, abundă nu doar unghiurile subiective, ci și sunetul subiectiv, în diferite forme. Când Florin privește prin obiectivul binoclului mai multe personaje aflate în parcarea hotelului, care traversează terasa, apoi intră în hotel, sunetul de fond al pajiștii de pe care Florin le filează e înlocuit de orăcăitul broaștelor, apoi de zumzetul conversațional al terasei (pe care Florin însuși nu are cum să-l audă). Când angajata unei benzinării îi duce lui Florin cumpărăturile în mașină, de îndată ce iese din benzinărie, auzim muzica difuzoarelor din mașina lui Florin, chiar dacă întreaga scenă e filmată din interiorul benzinăriei. Perspectiva vizuală nu aparține unui personaj anume (Florin e la toaletă sau în orice caz dispare din cadru), în timp ce perspectiva auditivă e a Simonei. La fel, una din discuțiile lui Florin cu victima lui se aude la fel de bine și când cei doi se află în mașină, iar camera îi încadrează din dreptul geamului lui Florin, care e deschis, și când camera trece în dreptul parbrizului, deci, dacă sunetul ar fi în priză directă, n-ar trebui să mai auzim nimic.

În sfârșit, dacă Apetri are, în filmul lui, și cadre lungi, de 3 sau de 4 minute, e greu de înțeles de ce, aproape de finalul scenei, decide să opteze pentru plan-contraplan în defavoarea planului-secvență – puțin probabil ca, astfel, filmul lui să devină mai antrenant sau mai ușor de urmărit pentru un public nespecializat.

Chiar dacă realismul filmului lui Apetri nu e unul din cale afară de riguros, minimalismul ca abordare formală e oricum incompatibil sau greu compatibil atunci când se aplică unui gen cum e thrillerul. Un alt caz recent de inadecvare stilistică e „Să nu ucizi”. În chip similar, exaltarea protagonistului e într-un evident contratimp cu distanțarea sau cu perspectiva neutră pe care o impun rigorile stilistice ale Noului Cinema Românesc, în care e clar că Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru și-ar dori să-și vadă filmul încadrat. Iar dacă „Aurora” e un caz aparte, asta se întâmplă deoarece „Aurora” nici măcar nu e un thriller. Mai exact, filmul lui Cristi Puiu din 2010 nu e atât despre modul în care Viorel plănuiește și duce la îndeplinire o crimă. Sigur că finalul e spectaculos și că, fără crimele lui Viorel, filmul ar fi arătat cu totul altfel, dar dincolo de aceste crime, „Aurora” ne vorbește despre adevărurile lui Viorel, insondabile, asta dacă nu cumva orice altă formă de adevăr subiectiv e insondabilă, sau cel puțin asta pare să ne spună Cristi Puiu, prin mijlocirea protagonistului lui, în finalul filmului.

E drept că și rațiunile care animă acțiunile lui Florin sunt insondabile, în cea mai mare parte a timpului. Dar asta nu pentru că Apetri și-ar fi propus să ne reveleze un adevăr mai adânc despre interioritatea eroului său ori despre natura relațiilor dintre el și partenera lui (sau a relațiilor de cuplu în general). Filmul lui pare mai degrabă să fie despre crima perfectă a lui Florin și atât. Atâta doar că această crimă a lui e departe de a fi perfectă, iar până spre final, nici nu e foarte clar ce își propune Florin să facă.

„Periferic”, debutul în lungmetraj al lui Apetri, beneficia măcar de pe urma faptului că protagonista lui avea o țintă precisă, enunțată explicit: singurul lucru pe care voia să-l facă Matilda era să fugă peste graniță cu fiul ei – către acest unic scop se îndreaptă toate eforturile ei. În „Neidentificat”, o bună parte din timp, credem că eroul vrea să rezolve cazul unui coleg, care bate pasul pe loc. După care ajungem la concluzia că, pentru a atinge acest scop, e gata să măsluiască o serie destul de lungă de probe, pentru a-i pune cătușele pe mâini unui om lipsit de orice vină (alta decât de a face parte dintr-o minoritate copios disciminată, ceea ce îl face să fie o victimă sigură). Aflăm că, de fapt, scopul lui e să răzbune o infidelitate abia în momentul în care arma lui de serviciu se descarcă într-un creștet despre care, până atunci, adică în actul III al filmului, nu știam mai nimic. Mai mult, singurul deadline mai serios al filmului e ziua de vineri, în care Florin trebuie să predea mașina cumpărată în leasing, deoarece a rămas în urmă cu ratele.

„Neidentificat” e realist și nu prea, un thriller fără ticking clock și cu un protagonist mai degrabă nesuferit, care pare că gândește mult, dar ale cărui intenții rămân opace până foarte târziu, într-un moment în care e destul de probabil ca acestea să nu mai intereseze pe nimeni.