Turbo elogii: “Schumacher” (r. Hanns-Bruno Kammmertöns, Vanessa Nöcker, Michael Wech)

Perceput drept imperturbabil și infailibil, deci arogant, protagonistul acestui documentar e umanizat chiar din primele cadre. Mai întâi, Michael Schumacher înoată alături de unul din copiii lui, abia apoi Ferrari-ul său iese dintr-unul din tunelurile de la Monte Carlo, în plină cursă. Peste ambele cadre, aceeași muzică elegiacă: bună parte din timp, superstarul german este victimizat, iar accidentul căruia i-a căzut victimă în decembrie 2013 e doar ultimul dintre motive.

După primul Grand Prix câștigat, ne întoarcem în timp, pentru a-l cunoaște pe copilul Michael Schumacher, ceea ce îl umanizează suplimentar pe erou (și l-ar umaniza și pe Mussolini, dacă i-ar trece cuiva prin cap ideea de a-i dedica un material encomiastic, ceea ce acest documentar Netflix cu siguranță e). Este prima ocazie cu care protagonistul e prezentat ca fiind victima unor circumstanțe de neîmblânzit: mijloacele financiare ale părinților săi sunt limitate, ceea ce înseamnă că micul Schumacher conduce karturi bricolate din piese la mâna a doua. Peste ani, adultul Schumacher este victima presei și a fanilor, care îi minează șansele de a avea o viață liniștită. Același Schumacher e apoi nedreptățit de Senna, când superstarul brazilian îi reproșează un acroșaj care îl forțează să abandoneze (la Magny-Cours, în 1992). Chiar și după accidentul mortal al lui Senna, principala victimă pare să fie tot Schumacher, traumatizat, dar mai ales anxios, căci devine hiperconștient de riscurile asociate meseriei de pilot de Formula 1. E iarăși victima presei după ce provoacă un nou acroșaj, în urma căruia întregul sezon al echipei Ferrari e compromis, în sfârșit, e victima lui Coulhard la Grand Prixul belgian din 1998, când cei doi se ciocnesc.

Peste peisajele gri din biografia protagonistului, se trece cu o viteză atât de amețitoare, încât e posibil să nu le mai vezi deloc. Intră aici trecerea lui de la Jordan la Benneton după doar o cursă, acroșarea lui Senna la Magny-Cours, acroșarea lui Damon Hill în ultima cursă din 1994. Acroșării lui Villeneuve din 1997 i se dedică un spațiu mai amplu, căci are drept consecință descalificarea lui Schumacher din Campionatul Mondial, dar incidentul e relativizat: printre opiniile exprimate, se numără și declarația lui Willi Weber, fostul său manager, care atribuie semnului zodiacal vina pentru incapacitatea pilotului capricorn de a-și recunoaște neajunsurile.

Mai mult, nu doar că secvențele care tratează controversele generate de Schumacher sunt cât se poate de scurte, iar interpretarea lor partinică. Ci ele sunt de asemenea succedate prompt de o contrapondere, adică un interviu elogios sau o înregistrare din arhiva personală în care eroul e înfățișat ca un familist exemplar. Imediat după relatarea modului discutabil în care s-a câștigat titlul în 1994, care durează 115 de secunde cu tot cu comentariul lui Damon Hill, Corinna Schumacher vorbește, preț de 120 de secunde, despre trăinicia relației lor de cuplu. După secvența de 288 de secunde dedicată acroșării lui Jaques Villeneuve, monteurii Michael Scheffold, Susanne Ocklitz și Olaf Voigtländer optează pentru campionul german în postura de tată: jucându-se cu copiii în zăpadă, bucurându-se de timpul petrecut cu ei pe durata descalificării. Acestui segment îi urmează peste 4 minute de talking heads, care laudă la unison devotamentul lui Schumacher pentru Ferrari și calitățile lui de lider. În total, 374 de secunde.

Portretul cel mai flatant i-l descrie chiar Corinna Schumacher, care vorbește foarte puțin despre ea însăși, iar dacă o face, e tot ca să adauge un epitet la mantaua extrem de grea de superlative pe care o agață de gâtul lui Michael. Acesta e cel mai amuzant bărbat, cel mai adorabil soț, cel mai bun tată (ceea ce firește că face ca ea însăși să devină cea mai norocoasă femeie, soție și mamă). Nimic din ce nu puteam bănui despre Schumacher omul, nimic din ce nu știam deja despre accidentul de schi și recuperarea care i-a urmat.

Acordul acesteia pentru realizarea documentarului va fi impus o serie de compromisuri. Dar nimic nu justifică faptul că, la finalul celor aproape 2 ore de documentar, fie și activitatea profesională a lui Schumacher rămâne o colecție de platitudini publicitare și hiperbole vagi. Nici măcar nu e clar la ce categorie a concurat acesta după ce a abandonat kartingul, înainte de trecerea la Formula 1. Nu se știe cum s-a încheiat sezonul 1992, sezonul 1993 lipsește cu desăvârșire, chiar și peste cei 5 ani de titluri mondiale consecutive se trece în goană, în timp ce anii petrecuți la volanul unui Mercedes aproape că nu există.

Schumacher a debutat în Formula 1 mulțumită faptului că pilotul Bertrand Gachot, pilot Jordan și câștigător la Le Mans în 1991, tocmai fusese condamnat la închisoare (pentru agresarea unui taximetrist, după un accident minor). Noroc chior, spune tatăl Rolf Schumacher, iar regizorii Hans-Bruno Kammertöns, Vanessa Nöcker și Michael Wech nu simt nevoia să ne explice câtuși de puțin în ce a constat norocul lui Schumacher (și ghinionul mustind de zeamă narativă al lui Gachot). În chip similar, cei trei nu tratează deloc succesul fiului protagonistului, Mick, campion mondial de Formula 3 în 2018 și Formula 2 în 2020. Filmul lor trebuie să fie despre un singur lucru, anume calitatea lui Schumacher-tatăl de a excela în aspectele vieții și activității sale, până la ultimul cotlon. Casa pe care i-o construiesc e un mausoleu.