Bande à noir: „Shallow Grave” (r. Danny Boyle)

Înainte de Trainspotting (dar și de The Beach), a fost Shallow Grave. Debutul în lungmetraj al regizorului britanic Danny Boyle se deschide cu o secvență de montaj în care sunt introduse succint personajele principale, garnisită cu o cursă filmată în unghi subiectiv și un monolog cu vorbe de duh pe care urmează să-l reascultăm la final, când toate misterele se vor fi risipit. Boyle e genul de regizor care ar putea filma până și o cratiță pe foc, cât timp o însoțește de un voice over nici prea lung, nici prea scurt, în orice caz zemos și interpretat cu convingere amară.

O prietenie indestructibilă cu ecouri de Nouvelle Vague și straturi groase de nihilism pop e pusă la încercare de un inciting event mai greu decât un pachebot, care transformă o comedie gri într-un neo-noir cu accente de slasher și porniri psihologizante. Într-un film mai plin de culori țipătoare decât guma de mestecat de făcut baloane, apartamentul boho chic lasă treptat locul unui pod întunecos brăzdat de tot mai multe găuri, asortat convenabil cu psihicul lui David, unul din membrii trioului central.

Mulțumită dozelor copioase de voyeurism (rămân puține clanțe, ștechere și țevi de scurgere pe care camera să nu fi fost pusă), Shallow Grave e delicios de ireverențios, montat febril nu doar la coperți, punctat inspirat de ratatamul de mitralieră al replicilor cu șfichi. Printre multele aptitudini ale lui Boyle, e și aceea de a intui corect că, la fel ca un rollercoaster, filmul lui funcționează cel mai bine când nu te lasă să respiri.