Dosarul Balcaniadei: „Agon” (r. Robert Budina)

O masina plina cu emigranti albanezi e oprita, in miez de noapte, de politia de frontiera. Un flaut plin de alean prevesteste un film trist despre un loc nespus de frumos si cu oameni buni la suflet, dar pe care ii urmareste parca un blestem nemilos. Cum se face oare ca Balcanii cinematografici sunt ori sinonimi cu jalea si tristetea, ori locul de nastere al veseliei si al poftei de viata? Greu de zis, desi marturisesc ca mie personal mi se intampla destul de rar sa doinesc, dupa cum nici hore nu incing asa, toata ziua, buna ziua.

De ce, spre deosebire de albanezi, sunt grecii cainosi in aceasta coproductie albano-greco-francezo-romana? Pentru ca nu vor sa-si inchirieze apartamentele unor emigranti fara acte. Pentru ca, la ghiseul la care se solicita vize de sedere in Grecia, se sta la coada. Pentru ca, la final, daca tragem linie, albanezii filmului sunt obligati sa se prostitueze, batuti, expulzati sau omorati in filmul lui Robert Budina, si toate astea se intampla, ati ghicit din cauza grecilor.

De cum descinde pe pamant grecesc, Vini e artagos: nimic nu-i convine. E concediat de doua ori la rand pentru ca e lenes, insolent sau nepriceput, asa ca, in prima jumatate a filmului, protagonistul ne e destul de antipatic. Nu e clar de ce, dar pe final, ar trebui sa nu mai fie deloc asa. Poate pentru ca se incurca cu o fosta prostituata, actuala sotie de mafiot albanez, ceea ce va duce la moartea a cinci oameni si la repatrierea de buna voie a fratele sau.

Atunci cand unchiul, matusa, verisorii si nepotii lui Saimir se invita acasa la el (si acolo raman), nu e de-ajuns ca ei sunt acolo, amenintand un echilibru (cel dintre Saimir si Elektra) si asa fragilizat de venirea lui Vini. Trebuie ca ei sa fie neciopliti si sa ii insulte pe Elektra, pe tatal ei, pe Saimir, pe toata lumea; trebuie sa isi omeneasca gazdele cu placinta stricata, la fel cum trebuie ca nepotii lui Saimir sa faca ditamai taraboiul si sa atraga atentia vecinilor, care fireste ca se zgaiesc prin usa intredeschisa. Regizorul-scenarist Robert Budina sufera de pe urma unor reflexe telenovelistice: rudele din Albania care se instaleaza la nepotul din Grecia cu catel, cu purcel, sunt personaje cu rol de indrumar reflexogen. Ca la teatrul de papusi, cand publicul interactioneaza cu eroii si ii avertizeaza atunci cand un pericol ii pandeste, asa ar trebui sa reactionam si noi. Ar trebui sa strigam: Taci, batran nebun!, si sa tragem singuri concluzia daca avem de-a face cu un caz de Asa da sau de Asa nu.

Nedreptatile la care e supus Vini, care nu-si gaseste locul intr-o Grecie prin excelenta xenofoba, sunt cu atat mai grozave cu cat tanarul e pictor. O situatie similara o intalnim in Io sono Li al lui Andrea Segre, in care Shun Li, muncitoare asiatica de conditie umila, citea poezie cu fervoarea cu care conationalii ei jucau mahjong. Peste acest trup plin de rani care e Brava Natie Albaneza, se presara un praf de sare in plus: daca esti albanez, chiar daca ai de ales (intre a fi obedient fata de populatia majoritara si a cunoaste izbavirea prin iubire, fie si pentru scurt timp), pana la urma, nicaieri nu esti lasat in pace. Nici macar daca esti artist…