Momentul adevarului: Premiile Oscar 2014

De la om la animal si inapoi.

Din cele noua nominalizari la categoria Cel mai bun film la Premiile Oscar de anul acesta, cinci sunt bazate pe o poveste reala: „Captain Phillips”, „Philomena”, „Dallas Buyers Club”, „12 Years a Slave” si „The Wolf of Wall Street”. Evenimentele pe care filmele le relateaza (unde „relateaza” e un termen folosit cu multa ingaduinta) au loc in anii ’40 ai secolului XIX, in cazul lui „12 Years a Slave” (ceea ce face ca filmul sa se poata numi istoric, iar scenaristul John Ridley sa se fi bucurat de o mai mare libertate de miscare), sau in ultimii 60 si ceva de ani (celelalte patru filme). Pentru spectatorii mai tineri, chiar si un film a carui actiune se petrece la sfarsitul anilor ’80, ca „Dallas Buyers Club”, poate fi considerat istoric, la fel ca insusi virusul HIV. Totodata, e vorba de doua titluri care, din capul locului, isi triaza spectatorii, rasisti sau homofobi, dupa caz.

In primul dintre acestea, deznodamantul ne este cunoscut chiar din titlu: stim ca guilt trip-ul spectatorului de ten deschis are o statie finala, care este libertatea protagonistului, stim si cat dureaza obtinerea ei, in timp ce primele scene vor fi reluate si intelese pe deplin abia dupa aproape o ora si jumatate de film.

Platt (Chiwetel Ejiofor) asculta, alaturi de ceilalti sclavi de pe plantatie, un expozeu pe tema taiatului trestiei de zahar. Lectia se va dovedi utila mai tarziu, atunci cand protagonistul isi va fabrica un condei cu penita artizanal (minutul 83). La sfarsitul zilei de munca, Platt mananca pe veranda, iar zeama care se scurge dintr-un fruct ii da ideea unei cerneli alternative, de care va avea de asemenea nevoie pentru a le da de stire unde se afla prietenilor lui din New York. Pe podea, langa ceilalti sclavi, asteptand sa adoarma, Platt se bucura de cateva clipe de intimitate alaturi de vecina lui din stanga. Cine este ea, asta nu mai aflam deloc. Dupa care, dintr-un scurt flashback, aflam povestea lui Solomon, cel dinainte de a fi dus in robie si rebotezat Platt. Cu o singura exceptie (un flashback in flashback), acesta curge cuminte, neintrerupt, cronologic: trebuie sa stim cat mai degraba cum stam, pentru ca, de fapt, adevaratul spectacol al filmului e cel al domesticirii protagonistului, al transformarii acestuia intr-un animal de casa, ceea ce se intampla sa necesite foarte multa violenta.

In esenta, filmul lui Steve McQueen e un prison movie tipic: detinutul e nevinovat, iar evadarea aproape imposibila. In acest prison movie, muzica bubuitoare a lui Hans Zimmer te face sa te astepti ba la un robot gigantic, care sfarama vaporul care ii duce pe sclavi in Sud si le distribuie veste de salvare, ba la un luptator de comando in haine de camuflaj, care apare salvator si impusca toti albii de pe plantatie. Ca o rotita de volum, dar una care controleaza Sentimentul si il da la maxim, si acesta este un motiv pentru care filmul e extrem de bine facut, ceea ce nu anuleaza cu totul o senzatie destul de neplacuta. Aceea ca ar trebui sa credem ca Solomon merita sa fuga de pe plantatie mai mult decat ceilalti sclavi pentru ca el e din Nord. Ca, spre deosebire de ceilalti, isi merita libertatea si pentru ca (sau mai ales pentru ca) stie sa scrie, sa citeasca si sa cante la vioara.

Daca „12 Years a Slave” mizeaza pe identificarea cu ceea ce in film e denumit „the exceptional nigger”, si nu cu sclavii de rand, „Dallas Buyers Club” privilegiaza, dintre toate situatiile de receptare posibile, privirea condescendenta. In debutul filmului, la cativa metri de arena de rodeo, Ron Woodroof (Matthew McConaughey) se intretine cu doua prostituate si ceva cocaina. Cum se manifesta el in timpul actului sexual? Ca un taur. Trebuie sa vedem in Ron un animal, cu nevoi foarte simple (droguri, alcool si sex), atat de simple, incat spectatorul cat de cat alfabetizat e indemnat sa-l dispretuiasca. Unde mai pui ca nu stie nici cine e Rock Hudson (sau cine a jucat in „North by Northwest”)!

De data aceasta, traseul nu e de la om la animal, ca in filmul lui McQueen, ci de la animal la om. Cum devine Ron om? In primul rand prin scaderea propriului sau nivel de homofobie. Si lupta impotriva sistemului sanitar-farmaceutic il face simpatic, nimic de zis, dar nu la fel de mult precum reducerea progresiva a aversiunii pe care o manifesta fata de travestitul Rayon (si, in cele din urma, afectiunea pe care ajunge sa i-o poarte).

Scenaristii Craig Borten si Melisa Walack au grija sa-i procure lui Ron o partenera ocazionala de sex, precum si o doctorita pe care o curteaza insistent, una care, la randul ei incepe prin a fi destul de antipatica (dar nu prin transgresiune, ci prin conformism), si care e umanizata atunci cand, asemeni lui, intoarce spatele Sistemului. Concentrarea pe vindecarea lui Ron de homofobie (in defavoarea specializarii lui in fentarea legislatiei medicale in vigoare, de pilda) e lucrul cel mai la indemana si o alegere lenesa pe care am mai vazut-o in opera in mai multe filme cu Clint Eastwood, dintre care ultimul e „Gran Torino”. Lui Ron i se inmoaie sufletul, si asa ar trebui sa se intample si cu noi, spectatorii.

Iata ca exista homofobie, la fel cum odinioara, exista si sclavie in sudul Americii. Exista o gramada de lucruri rele pe lume, iar printre ele se afla si exploatarea urmatorului mecanism de raspuns: cu cat te simti mai vinovat, ca votant al Academiei, cu atat mai bun e filmul.

Articol publicat in revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.