Alegorie gore: „Borgman” (r. Alex van Warmerdam)
Steaguri înfipte adânc.
La fel cum textul din prefata doar imita stilul versetelor biblice, nici filmul din care acesta face parte, desi indeplineste toate cerintele genului, nu e un horror supranatural (cel putin, nu e un horror supranatural si atat).
Trei barbati inarmati, insotiti de un caine si avand in frunte un preot, pornesc intr-o misiune. Aparent, adversarul lor e un homeless care traieste intr-o hruba, in mijlocul unei paduri, fara sa faca rau nimanui. Cainele si armele, puse in oglinda cu aparenta inofensivitate a celui caruia i-au pus gand rau, fac din ei tot atatea personaje negative. In sfarsit, strainul e facut simpatic de faptul ca: se serveste de un ochean ca din filmele de aventuri pentru a se salva in ultimul moment, isi dovedeste altruismul, incercand sa-si previna prietenii de pericolul iminent in care se afla, iar armele celor trei chiar sunt folosite, intr-un atac deloc cavaleresc (tavanul adapostului sau subteran e strapuns cu un obiect ascutit). Ajuns in oras, onestitatea lui (vrea doar sa faca o baie) e pusa in balanta cu egoismul celor care ii inchid usa in nas. Nimeni nu vrea sa-l primeasca in casa, insa in cele din urma, Camiel Borgman (Jan Bijvoet) va ajunge sa fie acceptat; mai mult, va deveni stapanul casei.
O buna bucata de timp, e destul de neclar cine e Camiel si care sunt scopurile lui, pentru ca in actul doi, sa se adevereasca ceea ce doar banuiam: la el se refera falsul verset, el e acela care coboara in lume pentru a castiga adepti, el e acea prezenta malefica (daca nu cumva prezenta malefica prin excelenta, adica Satana), insa faptul ca planurile sale sunt dezvaluite cam prea curand nu e un neajuns atat de mare (mai bine zis, nu e principalul neajuns).
Desi nu-l cunoaste (mai mult, desi Richard, sotul ei, o banuieste de infidelitate din cauza lui), Marina il asculta orbeste pe Camiel, ceea ce, la fel ca salvarea sa de ultim moment de la inceput, e inexplicabil, dar necesar: fara primirea lui in casa celor doi (mai intai intr-una din dependinte, apoi intr-o odaie de oaspeti), nu am mai ajunge sa aflam nici cum a ajuns sa traiasca intr-un beci forestier, nici de ce tine mortis sa se stabileasca acasa la cineva (si in acea casa, in mod particular). Destul de devreme, aflam raspunsul la cea de-a doua intrebare, moment in care accentul se muta pe modul in care protagonistul isi pune aceste intentii, care constau in a-i lua locul lui Richard, in practica.
In aceasta privinta, scenaristul Alex van Warmerdam gaseste solutii extrem de ingenioase, pe care regizorul Alex van Warmerdam le asezoneaza cu tropi horror, din care cel mai des folosite sunt personajele care fac tusti! in cadru si cosmarurile. Acestea din urma se inmultesc de indata ce rolurile se inverseaza, Camiel devenind agresorul, unul cu atat mai condamnabil cu cat viclenia lui e pe masura credulitatii adversarilor sai. Mai precis, a unora dintre adversarii sai.
Nu e o intamplare ca filmul a fost comparat de criticii de la Indiewire nu cu „The Omen”, cu „Poltergeist” sau cu alte titluri importante din registrul horror supranatural, ci cu „Funny Games” al lui Haneke sau cu „Kynodontas” al lui Lanthimos. Gradinarul care ajunge sa fie eliminat de Camiel si de asociatii sai e doar o victima colaterala, la fel si sotia sa. Ei nu conteaza, sau conteaza mai putin atat pentru protagonist, cat si pentru van Warmerdam. Situati la baza lantului trofic capitalist, doar ei sunt nevinovati pana la capat, doar ei sunt fara pacat. Pe de alta parte, preocupat doar de propriile sale nevoi (a-si pastra locul de munca, a primi mancare, a primi sex), Richard nu vorbeste cu sotia sa, ci doar ii da porunci. In acelasi timp, Richard se poarta cu Camiel, atata timp cat vede in el un om al strazii, la fel de urat cum o trateaza Marina pe Stine, dadaca copiilor sai, ale carei pacate sunt tineretea si nationalitatea daneza. In sfarsit, Marina se plictiseste de moarte in paradisul ei casnic, si tocmai aici intervine pacatul lui Warmerdam.
Comedia lui neagra si absurda nu are doar sugestii sau elemente de critica sociala, ci aproape inceteaza a mai fi o comedie neagra si absurda, devenind un portret cu tuse destul de groase al nucleului burghez de cartier rezidential, baricadat in micile lui cazemate, paranoic si obsedat de pastrarea propriilor privilegii. „Ne-am nascut in Vest, iar Vestul se intampla sa fie influent, n-avem ce-i face”, o linisteste Richard pe Marina, care ii tine apoi o predica fiicei sale despre ursuletul ei de plus: poate a fost facut de manutele mici ale unor copii din lumea a treia, deci nu se face sa-l strici. Inamicul ideologic e distrus cu aplicatie practica (gradina familiei, in care fiecare fir de iarba era la locul lui, e rasa cu un excavator), iar parcursul distructiv e presarat cu astfel de replici, ca niste mici stegulete: aici intelegem cutare lucru, aici ne reamintim, in caz ca am uitat, aici ne cutremuram.
Sunt lucruri care nu trebuiau sa mai fie spuse astfel.
Articol publicat in revista Cultura