Arta de dragul artistului: „Aurora” (r. Cristi Puiu)

Cel mai recent film al Noului Val este in acelasi timp si cel mai radical. E un radicalism care ii face mai mult rau decat bine: poate trece drept o capodopera, cu aceeasi usurinta cu care ar putea fi catalogat ca o aberatie. De data aceasta, distinctia tine nu de calitatea celui care emite verdictul (de critic sau de simplu spectator), ci de criterii mai greu de determinat. Cea dintai conditie e rabdarea.

„Lucrurile cele mai importante nu se spun cu cuvintele”, declara cineastul intr-un interviu recent. In filmul acesta, Puiu nu le spune deloc. Doar le sugereaza si e de asteptat ca aceasta sugestie sa ajunga la un numar foarte restrans de privitori. Cand un film de autor strange mai putini spectatori decat membrii echipei care a lucrat sa-l faca, primul impuls al realizatorilor, dar si al unei parti a criticii, e sa dea vina pe public. Daca „Aurora” se va incadra in aceasta categorie, vina e a oricui, numai a publicului nu. Trei sferturi din timp, personajul lui Puiu se ascunde pe dupa camioane si autobuze, sau traverseaza in fuga sinele de tren. In rest, are o serie de discutii (nu e foarte clar cine sunt partenerii sai de dialog si in ce relatie se afla ei cu protagonistul), respectiv omoara cativa oameni (in cazul unuia, nu e foarte clar de ce). Pe scurt, nu face mare lucru, nu doar pentru un film care dureaza trei ore: pentru orice film.

GALCEAVA LUI PUIU CU DEXUL

Succesul lui „Aurora” depinde de modul in care ne explicam aceste traversari, crime si taceri. In functie de reusita acestei operatiuni, „Aurora” poate spune o gramada de chestii si in acelasi timp nimic. O gramada de chestii, deoarece speculatii se pot face oricand si despre orice. Nimic, deoarece precum e personajul principal al filmului, asa e si filmul: mut. Oricata bunavointa am avea, nu ne e deloc clar ce ar trebui sa credem despre toate cate le vedem. La mijlocul distantei dintre opera deschisa si experiment, „Aurora” ni se dezvaluie. Rolul nostru e sa o descoperim.

In ceea ce ma priveste, cea mai articulata incercare de a formula ceva am vazut-o in investigarea raportului pe care oamenii il au cu cuvintele. Protagonistul vorbeste rar. Atunci cand o face, e pentru a se apara sau pentru a se revolta. Asa cum o percepe el, e ceva fundamental in neregula cu ordinea lucrurilor, fapt care se vadeste in nedreptatile la care se vede supus. Cel dintai indicator al acestora este tocmai limbajul. „Adica ce vrei sa zici?”, intreaba el permanent. Ceilalti se apara, pentru ca aparent n-au vrut sa zica nimic. Si totusi ei chiar zic ceva, de fiecare data. Interogand sensul fiecarui cuvant, eroul le demasca fatarnicia. Atunci cand cere sa i se restituie o datorie, cand isi cauta fosta sotie la locul ei de munca sau cand isi ia fetita de la gradinita, lucrul care il scoate din pepeni e acelasi – cuvintele.

Fiecare noua scena e o explozie care se produce aparent din nimic, poate si pentru ca acele cuvinte si acele situatii sunt atat de raspandite, incat doar lui i se mai par monstruoase, noi deja ne-am obisnuit cu ele. Tortura psihica la care le supune pe fostele colege ale fostei sale sotii e cu atat mai intensa, cu cat pare ca nu se mai termina. Cand ai zice ca urmeaza sa le lase in plata Domnului, Viorel se intoarce, din nou si din nou. Aproape ca te astepti sa le impuste si pe ele. Prin comparatie, crimele sale sunt infinit mai putin violente – se produc fara stirea victimelor, iar savarsirea propriu-zisa dureaza o fractiune de secunda.

In „Marfa si banii”, protagonistii erau victimele lumii interlope, un potential pericol doar pentru cei care fac parte din ea. In „Moartea domnului Lazarescu”, protagonistul cadea victima sistemului sanitar, un inamic redutabil, dar doar pentru cei care se intampla sa se imbolnaveasca. In „Aurora”, eroul are ce are cu cuvintele si cu ceea ce se ascunde in spatele lor – badarania si un sistem bazat pe minciuna si compromis. Acestea sunt un inamic pentru absolut oricine (mai precis, pentru oricine nu e deja badaran sau integrat in acest sistem). La final, Viorel se preda si le vorbeste politistilor. „V-am zis ce s-a intamplat. Nu stiu daca ma intelegeti si mi se face teama”, le spune el atunci.

N-am putut sa nu ma gandesc ca e Puiu regizorul, nu Puiu actorul, care se adreseaza nu politistilor, ci noua, spectatorilor. El, si nu altcineva, ne-a fost povestitor, lui ii e teama ca nu-l intelegem. Noi suntem politistii, iar filmul lui ne e prizonier.

Articol publicat in revista Cultura