Calcule: „Zero Dark Thirty” (r. Kathryn Bigelow)

Cei care cred ca filmele sunt invariabil despre ceva si sustin ca „Zero Dark Thirty” este un film despre vanatoarea careia i-a cazut, in cele din urma, prada Osama bin Laden au, de data aceasta, un pic mai multa dreptate decat cei care vedeau in „The Hurt Locker” un portret al razboiului din Irak. In ambele cazuri, independent de structura materialului din care e alcatuit, produsul final ajunge sa functioneze asemeni unei oglinzi: desi indaratul lui e o intreaga lume, el ne arata doar ceea ce vrem noi sa vedem, adica datele pe care deja le stim, respectiv lucrurile in care deja credem.

Dezbaterea pe teme pur cinematografice a fost, atat in cazul lui „The Hurt Locker”, cat si in cel al lui „Zero Dark Thirty”, acoperita de discutii colaterale (si perfect irelevante), privind oportunitatea interventiei americane in Irak in primul caz, a utilizarii torturii in obtinerea de informatii in cel de-al doilea. Unul din meritele marelui castigator de la Oscarurile din 2010 a fost ca nu putea fi incadrat nici in curentul pro, nici in aripa contra, decat de catre comentatori la randul lor inregimentati. Nimic de zis, tot zgomotul provocat de polemicile pe care le-a suscitat a fost cat se poate de benefic (in tot cazul, e de presupus ca a cantarit greu in palmaresul festivalier pe care l-a inregistrat), si nu exista niciun motiv pentru ca istoria sa nu se repete acum, cu „Zero Dark Thirty”. Oricum, cert e ca, alegand sa trateze aceste subiecte sensibile, Bigelow pur şi simplu nu mai are nevoie sa se situeze de o parte sau de alta a baricadei: controversele oricum apar.

Dincolo de aspectele care tin de interpretarea partizana a filmului, „Zero Dark Thirty” urmeaza reteta succesului anterior pana la capat: filmare cu camera in mana, cadre extrem de scurte, ba chiar si alternarea, despre care scria Andrei Gorzo in cronica dedicata lui „The Hurt Locker”, a perspectivei omnisciente (cadrele in care fortareata lui bin Laden e filmata dintr-un punct situat la undeva deasupra acoperisului), cu unghiurile subiective (pe care le recunoaştem ca atare datorita filtrului utilizat – vedem si noi ceea ce vad soldatii americani prin castile lor). Doar ca, de data aceasta, impartialitatea, jurnalistica, dar si narativa, desi e asumata („The following motion picture is based on first hand accounts of actual events”), nu mai e deloc dincolo de orice dubiu.

In prima scena a filmului, care se desfasoara intr-o sala de tortura a CIA, ii cunoastem pe prizonier, suspect de acte de sprijinire a terorismului, pe Dan (Jason Clarke), tortionarul acestuia, si pe Maya (Jessica Chastain), care suporta cu greu spectacolul. Din cei trei, daca e sa tinem partea cuiva, acel cineva e Maya, care se va dovedi a fi protagonista. Reaction shot-urile in care intoarce capul, dezgustata de torturile la care e supus prizonierul, dubleaza reactiile pe care e de asteptat ca noi insine sa le avem. Pe parcursul filmului, aceste reaction shot-uri surprind imunizarea treptata a eroinei la genul acesta de imagini. Din nou, imunizarea nu e doar a ei, ci si a noastra: cu fiecare noua scena de tortura, surpriza e din ce in ce mai mica, iar daca Maya, a carei perspectiva ne-am simtit inca de la inceput datori s-o impartasim, ajunge sa creada ca nu e nimic in neregula cu tortura, adoptand rolul pe care il juca initial Dan, imitand aceleaşi tactici, repetand aceleasi replici, atunci si noi tindem sa-i dam dreptate.

Asemeni unei povesti, filmul e impartit in capitole, fiecare cu titlul lui. Povestea e in primul rand a lui Maya (si aproape deloc a lui bin Laden). Protagonista primeste o insarcinare de care pare ca se achita din obligatie, mai mult decat din convingere. Treptat, incepe sa creada in menirea ei, ajungand sa nutreasca aspiratii mesianice („Cred ca am fost crutata pentru a indeplini misiunea”). Munca ei este cea a unui serif care trebuie sa aduca in fata legii un infractor. Atunci cand unul dintre ajutoarele sale este ucis, Maya jura razbunare („Il voi ucide pe bin Laden”), ceea ce, in cele din urma, reuseste sa faca.

E un western pe care il urmarim cu sufletul la gura, desi ii stim finalul. De altfel, desantul asupra fortaretei lui bin Laden, la capatul caruia liderul Al Qaeda ne apare, gaurit de gloante, in cel puţin un cadru bine focalizat, primeste un tratament special: sonoritatile arabe, diegetice (predica auzita prin difuzoarele unei moschei) sau nu, sunt inlocuite de o tema simfonica extrem de asemanatoare cu cea a lui John Barry din al cincilea Bond, „You Only Live Twice”, care marcheaza cum se cuvine solemnitatea momentului.

Intr-un interviu pentru revista Time, Bigelow a declarat despre filmul ei ca „pune sub semnul intrebarii ceea ce s-a facut pentru a-l gasi pe bin Laden”. Nu cred ca „Zero Dark Thirty” face asa ceva. De altfel, nici nu e treaba lui s-o faca.