Cand Pat a intalnit-o pe Tiffany: „Silver Linings Playbook” (r. David O. Russel)

Interpretat de Bradley Cooper, personajul protagonistului Pat este construit dintr-o serie de opozitii; din fiecare dintre acestea, castigator iese el.

Oricat de nerealist ar fi in fervoarea cu care incearca sa isi salveze casnicia, Pat are cu cel putin o doaga in plus fata de tatal lui, care crede ca pozitia telecomenzilor pe masa din sufragerie influenteaza direct rezultatele din NFL. Nebunia lui e mai benigna decat cea a lui Ronnie, care asculta trash metal si isi distruge garajul cand il apuca damblaua. E mai putin lipsit de scrupule decat vecinul care vrea sa-l foloseasca drept cobai pentru un studiu. Mai putin materialist decat acelasi Ronnie, care isi renoveaza casa in fiecare an. Mai putin libidinos decat politistul de proximitate, care ii face avansuri lui Tiffany (Jennifer Lawrence) la un minut dupa ce o vede pentru intaia oara. Mai putin profitor decat colegii de birou ai lui Tiffany, in sfarsit, mai putin meschin decat fratele sau, care il tachineaza fara nicio retinere, desi stie ca abia a fost eliberat dintr-un azil (dupa care, in urmatoarea scena unde apare, e painea lui Dumnezeu – si-a indeplinit rolul, adica l-a pus pe Pat intr-o lumina buna, acum poate fi oricum).

In acest film nominalizat la opt categorii ale premiilor Oscar, prudenta primeaza. In scena din cabinetul psihologului, desi devine clar destul de repede ca acesta cunoaste de-a fir a par povestea ultimelor luni din viata lui, Pat ii povesteste totusi cum si-a gasit nevasta sub dus cu un alt barbat, cum deja devenise deja paranoic cu ceva timp in urma, precum si intreaga succesiune de evenimente care fac ca tatal sau sa nu mai poata intra pe stadionul echipei preferate, iar toate acestea le zice nu pentru terapeutul sau, ci pentru ca noi, spectatorii, sa fim pusi urgent in chestiune. Cand Pat ii spune doctorului Patel ca „I’ve been white knuckling it the whole time”, se intelege de la sine ca trebuie sa-l vedem cum isi frange mainile, iar monturile pumnului, astfel chinuite, se inalbesc corespunzator. Jumatate din scenele filmului sunt filmate in plan-contraplan, in linie dreapta sau in triunghi (cuvantul de ordine: niciun cadru fara o ceafa), respectiv cu ajutorul travelling-ului circular. Efectul e acelasi: ameteala.

In esenta, „Silver Linings Playbook” e povestea unui barbat pe care toata lumea il ameninta cu una din doua rele (puscaria, respectiv spitalul de boli psihice din Baltimore), dar care reuseste sa se arate suficient de obedient incat sa le evite pe amandoua. Aceasta nu s-ar intampla niciodata daca n-ar fi Iubirea, care se infiripa si creste odata cu introducerea in scenariu a unui ceas care ticaie: concursul de dans la care cei doi participa si care trebuie castigat, orice-ar fi.

Pat nu are toti boii acasa, Tiffany e vaduva si vocabularul amandurora e construit pe o fundatie precara: cuvantul fuck si derivatele sale, iar aceste trei elemente ar trebui sa fie de ajuns, in conceptia lui David O. Russel, pentru ca o comedie romantica oarecare sa treaca drept drama à la Sundance. La final, Pat alearga dupa Tiffany, care plange de una singura pe strada, ii spune c-o iubeste si o saruta, cu travelling-ul circular de rigoare. Iata o ultima inconsecventa: normal ar fi fost sa-i spuna, simplu si din suflet: „I fucking love you, you crazy bitch!”