Abolitionism BD: „Django Unchained” (r. Quentin Tarantino)

Ticalosul si genul fara glorie.

Desi maculat cu buna stiinţa cu cateva elemente de bromance, din care nu lipseste joaca nevinovata cu partile rusinoase ale unui om de zapada, „Django Unchained” ramane fidel filonului italian consacrat de Sergio Leone in anii ’60, ceea ce inseamna ca n-are nici in clin, nici in maneca cu istoria. Drept urmare, criticile privind verosimilitatea filmului nu-si au rostul: nu e un tratat despre perioada care a precedat Razboiul Civil in Statele Unite ale Americii, la fel cum nici „Inglorious Basterds”, adica ceea ce am denumit primul spaghetti western al lui Tarantino, nu era o relatare a unor evenimente care chiar s-ar fi putut intampla in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Pe de alta parte, ceea ce „Inglorious Basterds” avea din plin, iar lui „Django” ii lipseste, este impartirea judicioasa a informatiei, a unor personaje catre celelalte personaje, respectiv a naratorului, indiferent de natura lui, catre spectator. Ca si penultimul film al lui Tarantino, Django poate fi interpretat ca o suita de negocieri de-a lungul carora accesul la date al negociatorilor este inegal. Schultz (Christoph Waltz) negociaza cu negutatorii de sclavi achizitia lui Django (desi stie de la bun inceput ca il va obtine, intr-un fel sau altul). Tot Schultz negociaza cu Django (Jamie Foxx) termenii colaborarii lor (desi stie de la bun inceput ca Django nu are cum sa-l refuze). Poliţistul judiciar negociaza cu Schultz conditiile predarii sale (dar nu stie deocamdata nimic despre acesta). Schultz isi negociaza cu politistul judiciar conditiile de eliberare si remunerare (si stie dinainte ca va avea castig de cauza) s.a.m.d. Regulile acestui joc tranzactional sunt cat se poate de la vedere, ele fiind enuntate chiar de Schultz: „Cand ajungem pe plantatie, vom juca un rol. Vei fi un personaj. In timpul reprezentatiei, nu ai voie sa iesi din personaj.”

Cele doua roluri pe care Django si Schultz le interpreteaza nu il impresioneaza foarte tare pe ultimul si cel mai redutabil adversar al celor doi, monsieur Candie (Leonardo DiCaprio), care pune cartile pe masa de indata ce le intelege jocul (si il inţelege destul de curand). Drept razbunare, dar si pentru a obtine o pozitie privilegiata in cadrul ultimei negocieri, si Django incalca regulile jocului, atunci cand demasca intentia lui Candie de a castiga un avantaj simbolic prin etalarea propriei sale forte, in confruntarea cu un adversar lipsit de orice sansa (un sclav fugar).

Daca exista tensiune reala in „Django Unchained”, acesta tine de arta cuplului de negociatori de a-l ţine in sah pe cel pe care vor sa-l convinga, respectiv de spectacolul pe care Candie-vanzatorul il ofera, acceptand orice afront, atata timp cat mai nutreste speranta de a-si obtine banii. Cat timp Candie detine mai putine informatii decat Schultz si Django (si decat noi, in acelasi timp), suspansul e asigurat, iar principalele doua intrebari care se pun sunt: 1. cat o sa mai reziste el la insolentele lui Django si 2. cat de tare va intinde acesta din urma coarda. Din momentul in care Candie e pus la curent cu intentiile celor doi, acest suspans dispare.

In toate cele cinci segmente ale lui „Inglorious Basterds”, un personaj pozitiv, cu o acoperire intotdeauna vulnerabila si de care e constient ca ar putea fi demontata in orice moment, era pus in aceeasi camera cu unul negativ, care chiar stia, inca din primele momente, secretul interlocutorului sau. In mod inteligent, momentul confruntarii venea de fiecare data insuportabil de tarziu.

In „Django Unchained”, pisica mananca soarecele de indata ce il prinde. Candie nu se joaca deloc cu cei doi, iar locul suspansului e luat de un stimul mai putin sofisticat, dar mai eficient, şi anume violenta. Despre propriul sau personaj, Jamie Foxx a declarat ca l-a atras tocmai pentru ca e primul supererou negru. Intr-un fel, asa si e, dovada sta finalul, in care lasa in spate un morman de cadavre şi primeste, din punct de vedere al filmarii, tratamentul rezervat unui supererou. Albul e dusmanul, iar avantajul e ca nici nu mai trebuie sa-si demonstreze odiosenia, lumea intreaga o cunoaste prea bine (la fel sta treaba si cu nazistii lui „Inglorious Basterds”). Hulita non-culoare apare peste tot, e a luminii care cade peste masa lui Django la salon, a bumbacului, a hainelor lui Big Daddy si a casei lui Big Daddy. Din cand in cand, se face dreptate, iar albul asta imaculat e stropit cu o arteziana chicios-estetica de sange, vazuta in ralanti.

„Django Unchained” marcheaza inca un capitol in povestea de dragoste dintre baiatul care a refuzat sa creasca si genul, altadata nefrecventabil, caruia i-a redat onoarea si alaturi de care insista sa ramana, la bine si la rau.

Articol publicat in revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *