Cannes 2016: Patru poveștiri morale

La începutul primului act al lui Bacalaureat, Romeo (Adrian Titieni) are o situaţie de invidiat: e doctor într-un oraş de provincie, cu toate avantajele care derivă din asta, are o soţie înţelegătoare în privinţa relaţiei lui cu o amantă mai tânără, care nu pare să-i dea bătăi de cap prea mari nici ea, iar fiica lui a fost admisă cu bursă la două facultăţi din străinătate, ceea ce reprezintă pentru el un motiv de îndreptăţită mândrie.

O piatră care îi sparge geamul din sufragerie e însă doar primul dintr-o serie întreagă de factori perturbatori care ameninţă serios stabilitatea acestei situaţii iniţiale. Din acel moment, viaţa foarte ordonată a lui Romeo este dată peste cap, iar ceea ce eroul lui Mungiu nu-şi dă seama e că toate compromisurile pe care urmează să le facă sunt inutile, deoarece puterea lui de a influenţa cursul evenimentelor e limitată.

Aceasta nu se întâmplă doar pentru că nu are cum să îl prindă pe agresorul fiicei sale, fiindcă nu există martori, iar el nu are stofă de detectiv. Sau pentru că nu are cum să-şi salveze căsătoria, deoarece aceasta era deja compromisă. Sau pentru că nu îi mai poate dicta fiicei sale ce să facă, deoarece aceasta ştie de relaţia dintre el şi Sandra (Mălina Manovici), influenţa pe care o exercită Marius (Rareş Andrici), prietenul ei, e mai puternică şi în tot cazul e pe cale să plece în Anglia, deci e conştientă că, în curând, tatăl ei nu va mai avea niciun cuvânt de spus.

Ci şi pentru că pe Romeo, oricât de bine intenţionat ar fi el, nu prea îl interesează foarte tare ce cred sau ce vor ceilalţi: soţia, fiica sau amanta lui (pe care nici măcar nu o întreabă ce intenţionează să facă în privinţa unei posibile sarcini sau cum se simte, atunci când e posibil ca ea să fi trecut cu doar câteva minute sau ore în urmă printr-un avort). Eşti OK?, întrebarea pe care Romeo o tot repetă, e doar de formă, aceasta e adevărata culpă morală a eroului, dincolo de cea evidentă (anume că, deşi scopul lui e ca Eliza să crească departe de cunoscuta reţea toxică de datorii care trebuie achitate şi de prieteşuguri care obligă, modul prin care încearcă să atingă acest scop e prin punerea în mişcare tocmai a acestei reţele).

Adevăratul păcat al lui Romeo, şi nu doar al lui, e o formă aparte de nepăsare care derivă din preocuparea aproape exclusivă pentru sine: pentru propriile planuri, de a căror reconfigurare e incapabil. În măsura în care laxitatea morală e sport naţional, acelaşi lucru se poate spune şi despre lipsa de empatie care face parte într-atât de mult din firescul vieţii noastre, încât aproape că nici n-am observat-o.

Nu e foarte clar de ce, dar în The Last Face, Sean Penn preia un steag găsit nu se știe cum (crimele umanitare ale războiului din Liberia) şi fuge cu el cum ştie mai bine: cu mişcări de cameră permanente, inutile, şcolăreşti, într-un cuvânt, idioate, cu muzica bubuitoare a lui Hans Zimmer, cu un pregeneric în care s-a rătăcit parcă logline-ul filmului, din care aflăm că o să vedem o poveste despre război filtrată prin sita unei mari iubiri, cu corpuri sfârtecate, în număr mare şi cel mai adesea de femei sau copii, cu un cuplu de doctori care, când ţi-e lumea mai dragă, de pildă în timpul unei operaţii, se opresc şi încep să vorbească despre moralitate sau dragoste, cu copii care plâng pe acorduri de vioară. E greu de zis dacă Penn confiscă subiectul sau dacă într-adevăr crede în această cauză, dar atâta poate. În tot cazul, e o neruşinare.

Dacă a reuşit să facă din Pericle (Ricardo Scamarcio), protagonistul lui Pericle il nero, un personaj simpatic, asta în condiţiile în care jobul acestui narcoman abrutizat e să îi pedepsească pe cei care îl supără pe Don Luigi, angajatorul lui, pocnind-i cu un săculeţ plin cu nisip în cap şi violându-i anal, atunci regizorul italian Stefano Mordini poate face orice, chiar şi un musical cu surdomuţi.

Debutul lui Mal de pierres ne pune pe o pistă falsă: suntem lăsaţi să credem că motivul pentru care Gabrielle (Marion Cotillard) umblă dintr-o scenă într-alta ca lovită cu leuca în cap e isteria şi că aceasta ar urma să se vindece după căsătoria ei cu José (Alex Brendemühl). Mâhnirea chic nu o părăseşte, însă, pe Marion, nici după ce se aşază la casa ei, nici după ce scapă de pietrele la rinichi. Disperarea ei nu îşi găseşte o explicaţie în filmul lui Nicole Garcia, o mistery-melodramă care are la fel de multe şanse să înduioşeze ca tablourile electrice sau butoanele de la lift.