Amintiri din epoca ecranului de argint, 2018

Pe cand eram doar Cata.

Care sunt cele mai bune 10 filme românești din epoca comunistă?

Nu sunt 10, dar pentru ele bag mâna în foc: Reconstituirea, Secvențe, Proba de microfon, O lacrimă de fată, Pădurea spânzuraților și Nunta de piatră n-ar trebui să lipsească din niciun top al filmelor românești (nu doar din epoca comunistă – din toate timpurile).

Există filme „comuniste” bune? Cum le-aţi defini?

N-aș împărți filmele în comuniste și necomuniste. Există suficiente filme comuniste bune, la fel cum există improbabil de multe filme postcomuniste proaste (și, deși n-am studiat cu suficientă osârdie perioada, vor fi fost destule rateuri răsunătoare și înainte de instalarea guvernului Groza). Ceea ce numesc un film bun transcede politicul (mai exact, politicul nu există deloc în ecuația asta, pur și simplu nu îmi pun problema așa). De ce? Ceea ce face ca un film să fie bun sau excepțional, iar nu oarecare sau chiar prost, ține de un cumul de factori pe care îi regăsim în orice regim. Dacă n-ar furniza produse de calitate, nicio cinematografie n-ar mai avea un motiv să existe, drept urmare, orice regim produce și cineaști înzestrați (iar dacă nu-i produce, îi cumpără sau, în cazul Coreei de Nord, îi răpește).

Ce filme din acea perioadă aţi vizionat după 1989? Ce filme aţi vrea să revedeţi din acea perioadă? De ce?

O droaie. În 1989, aveam 9 ani. Până atunci, majoritatea filmelor pe care le văzusem erau românești (nu pentru că îmi doream asta în mod deosebit, ci așa arătau în epocă programul Televiziunii și al cinematografelor, cel puțin al celor gălățene). Sigur că țin minte cu precădere excepția, mai degrabă decât regula (filmele cu Fernandel, trilogia Dolarilor etc.), dar dacă ar fi să revăd ceva, din motive pur personale și deloc estetice, aș revedea un film autohton absolut banal, al cărui nume nu-l mai țin minte. În el, la un moment dat, membrii unei familii consumă cu multă plăcere alune (cumpărate de capul familiei cu aerul că se găseau pe toate drumurile, mai ceva decât creveții). Țin minte că scena i-a revoltat pe ai mei, care se vede treaba că erau mai puțin descurcăreți decât tatăl din film.

Care a fost primul film vizionat în perioada comunistă de care vă amintiţi? Unde și în ce condiții l-aţi văzut? Ce impact a avut acest film asupra dumneavoastră?

Primul film din perioada comunistă pe care mi-l amintesc e Secvențe (posibil să-l fi văzut după 1989, caz în care filmul cu alunele trece pe prima poziție). Influențat de ai mei, am găsit și eu că filmul e o tâmpenie, drept urmare efectul filmului asupra mea a fost că m-a enervat sau m-a frustrat – TVRul ar fi făcut mai bine să difuzeze un desen animat sau un film de acțiune. Vreo 20 și ceva de ani mai târziu, am învățat să apreciez tocmai defectele de atunci ale filmului – faptul că nu are o narativitate cursivă, că în centrul lui nu e un erou exemplar care face și drege, nu în ultimul rând, că are colți (pe care atunci, firește, nu știam să-i recunosc).

În anii ’80 se răspândise în România practica filmelor „pe video”. Descrieţi experiența dumneavoastră cu acest tip de vizionare a filmelor.

Majoritatea filmelor le vedeam la TV. Dat fiind că programul TVRului de atunci era de doar câteva ore pe zi, care se suprapuneau peste prime time-ul de azi, mai toate filmele le vedeam alături de familie. Câteva filme, mult mai puține, le vedeam la cinema, unde, pe hârtie, decizia era a adulților care mă însoțeau, adică sora mea, respectiv bunicul cu o slăbiciune pentru filmul de capă și spadă Scaramouche. Practic, chiar dacă aveam 7 cinematografe în Galați înainte de 1989, ei nici nu prea aveau de ales – programul era mereu același. Iar despre video nici nu putea fi vorba – ai mei nu aveau așa ceva, iar filmele de video disponibile în epocă nu erau tocmai potrivite pentru orizontul de pudoare al părinților unui copil de cel mult nouă ani, deși acestuia din urmă cu siguranță îi stârneau curiozitatea.

Aţi văzut filmele lui Sergiu Nicolaescu? Care era relația dumneavoastră cu filmele de propagandă istorică sau cu așa numitele filme ale „epopeii naționale”?

Dar cine nu le-a văzut? Revenind la chestiunea filmelor lui ca produse de propagandă, aș zice că nu aceasta este problema lor principală. Că sunt filme de propagandă, mai treacă-meargă. Dar cinema-ul lui e un lung șirag de mostre de propagandă inabile, de cinema mort, populat de personaje-marionetă și situații neplauzibile sau în orice caz neconvingătoare sub aspect spectacular (adică exact atuul lor prezumat). Altfel spus, nu măscărirea istoriei face ca filmele lui de atunci să fie atât de greu de privit acum. Sunt ele un supliciu pentru că tratează subiecte istorice în cheie naționalist-comunistă? Cu siguranță răspunsul e mai complicat, iar vina e mai puțin a ideologilor regimului Ceaușescu, cât a lui Nicolaescu însuși. El a adevăratul grandoman; și e dublat de un cineast prin excelență inabil. 

A consemnat Ioan-Pavel Azap. Material inclus in volumul Amintiri din epoca ecranului de argint de Ioan-Pavel Azap si Doru Pop, Editura UCIN, Bucuresti, 2018

Leave a Reply

Your email address will not be published.