„Caracatiţa” fără comisar: „Gomorra” (r. Matteo Garrone)

Nostalgicii comisarului Cattani vor fi dezamăgiţi de această producție intens mediatizată în care o parte din roluri a fost atribuită unor gangsteri în piele şi oase. Personajele acestora din urmă fac legea, carabinierii abia dacă trec prin cadru. Zecile de Tano Carridi din această ecranizare după romanul lui Roberto Saviano zburdă prin mahalale precum copiii căpitanului Von Trapp pe pajişte în „Sunetul muzicii”: nu îi deranjează absolut nimeni.

Deseori, tindem să uităm că filmul este realizat de italieni, cu italieni, despre italieni. Pe plan stilistic, minimalismul lui „Gomorra” e rudă bună cu cel cultivat de tinerii autori ai Noului Cinema Românesc. În plus, primitivi pitoreşti precum Totò, Pitbull, Gaetano sau Bombolone vedem zilnic cu toptanul, în timp ce muzica pe care nelegiuiţii cu dragoste pentru frumos o ascultă are mai toate caracteristicile manelei de dată recentă.

Însă curiozitatea la care face apel deţinătorul Marelui Premiu la Cannes din 2008 e una prin excelenţă socialmente semnificativă. Mecanismele prin care funcţionează o organizaţie de tip mafiot ar trebui să intereseze pe toată lumea, cu atât mai mult cu cât longevitatea Camorrei e un paradox în sine. Cum de rezistă de atâţia ani, cum de e statul italian atât de neputincios, în ciuda unor desfăşurări (uneori) impresionante de forţe?

Simplu, ne explică „Gomorra”. Motivul pentru care mafia prosperă, deşi căpeteniile ei se întâmplă să mai fie și arestate, este acela că Napoli şi Camorra nu pot fi nicicum disociate. Astfel, opţiunea pasivităţii nu există. Trebuie să fii de partea cuiva, altfel nu aparţii peisajului. Inocenţii încearcă să se sustragă de la micile sau marile concesii pe care inevitabila apartenenţă la un clan le presupune, dar nu reuşesc decât prin fugă. Cei care rămân ucid sau sunt ucişi: mafia nu lucrează cu nuanţe, „Ori eşti cu noi, ori eşti împotriva noastră” pastişează maniheist un socialist de ocazie cu poftă de răzbunare.

Eroii lui Garrone nu au nimic în comun cu marii mafioţi ai ecranului, cei ai lui Coppola sau Scorsese. Nu spun fraze memorabile înainte de a-şi executa adversarii, ca în filmele lui Tarantino, iar bogăţia lor nu se vădeşte în însemnele ei exterioare cu care suntem obişnuiţi: nu locuiesc în apartamente somptuoase, nu sunt înconjuraţi de fotomodele, nu conduc autoturisme de lux. Mai mult, ceea ce ei fac nu are nici o urmă de strălucire: reglările de conturi împrumută aspectul luptelor de cocoşi (sunt scurte şi haotice), iar banii provin din afaceri deloc glamorous, cum ar fi gropile de gunoi.

Nu sunt prin nimic cool, dar au totuşi o calitate absolut aparte personajele din „Gomorra”: sunt vii.