Încrucişate sunt căile Domnului: „Întâlniri încrucișate” (r. Anca Damian)
More is less.
”’Tis better to have loved and lost / Than never to have loved at all”, spune un celebru poem al autorului britanic de secol XIX Alfred Tennyson. Dacă lordului din Somersby i-a luat 17 ani să scrie ”In memoriam A. H. H.”, Ancăi Damian nu i-au trebuit mai mult de 19 zile pentru a încheia filmările la „Întâlniri încrucişate”, peliculă care evocă spectatorului cam aceleaşi simţăminte.
Prima jumătate a filmului entuziasmează: traseul narativ e schițat impecabil, iar Mimi Brănescu, Oxana Moravec, Matti Ristinen, Ion Sapdaru, Tudor Smoleanu în rolul unui idiot antologic, cu toţii sunt fără cusur. Realismul dialogurilor şi al interacțiunilor dintre aceștia cuceresc fără să agreseze, efect de familiaritate care s-a mai văzut în producțiile româneşti recente, dar care nu încetează să funcţioneze. Atent dozate şi cu totul ascunse privitorului străin de realităţile româneşti, elemente precum comentariul lui Ilie Dobre sau preţurile piperate din cafeneaua de la Otopeni au acelaşi rol pe care l-au jucat shaorma prost gătită, hotelul Amfiteatru şi vila lui Ceauşescu în „Boogie” al lui Radu Muntean.
Din păcate, tocmai forţa primei jumătăţi potențează dezamăgirea produsă de cea de-a doua.
În chip nefast, pe măsură ce peisajul narativ se îmbogățește, faptul că înţelegi din ce în ce mai mult nu este de natură să-ţi producă gratificaţii. În primul rând, pentru că legăturile sunt artificiale. În al doilea rând, pentru că, atunci când în sfârşit înţelegi (ce a căutat Ana în Bucureşti sau de ce se aruncă personajul lui Andrei în faţa maşinii, de pildă), eşti deja plictisit. Nu te mai poate impresiona nimic. Eşti imun la problemele personajelor, nu pentru că nu sunt problemele tale, ci pentru că nici măcar ale lor nu sunt.
De ce Mirela şi Torbjorn, după un lung şi chinuitor joc al distanţei care aminteşte de ”In the mood for love”, se afişează brusc şi fără oprelişte într-un moment şi loc cum nu se poate mai nepotrivite? De ce, tocmai atunci, vacarmul petrecerii se pierde cu totul? Probabil din dorinţa de a bifa momentul Fellini al filmului, deşi Amara nu e tocmai Roma, iar hotelul, decent, de altfel, nu e Fontana di Trevi. Ce caută o prostituată într-un hotel plin de poliţisti? Cum a ajuns ea din camera 102, a invitatului elveţian, în camera oaspetelui finlandez, situată la etajul al doilea? A făcut escaladă? De unde filantropia subită a Mirelei, altfel hârşită şi bătăioasă? În sfârşit, de ce copulaţia transnaţională are loc în pat cu Ana, care doarme buştean? Spre final, al doilea Bogdanovici declară cu seninătate că, decât să apară în faţa unei comisii care i-ar scurta pedeapsa, preferă să apară în faţa îngerilor. Pe care i-a văzut! Şefa penitenciarului îl ascultă matern…
Scena didactică a puilor nou fătaţi vrea să zică cel mai probabil că viaţa merge mai departe. Morţii cu morţii, viii cu viii. Toate zbaterile cărora le-am fost martori nu înseamnă prea mult pe scară largă. Un om a murit, câteva patrupede s-au născut, asta e mai important decât orice. Sau nu e important deloc.
Aici rezidă problema thrillerului supranatural, love story-ului suprarealist și poveștii de cartier care e „Întălniri încrucişate”. E un joc de logică. Treptat, cele mai multe dintre supoziţiile pe care spectator le poate emite se dovedesc false. Tot cu timpul, te plictiseşti să mai faci presupuneri. Şi aştepţi ca nimeni să nu se mai întâlnească, încrucişat sau nu, cu nimeni.
Articol publicat în revista Cultura