Cercul roz: „Ziua care mi-a schimbat viaţa” (r. Rémi Bezançon)

Air guitar cinematografic.

Simetric, „Le premier jour du reste de ta vie” debutează şi se încheie cu fragmente din filmele de familie ale personajelor. Aceste secvenţe sunt reprezentative pentru modul în care regizorul Rémi Bezançon înţelege să clădească emoţia.

În imaginile în cauză, copiii sunt neprihăniţi, dar sunt neprihăniţi în sensul în care gândirea convenţională valorizează neprihănirea, pios, cu o lacrimă în ochi: aceștia sunt cuminți și frumoşi nişte pisoi abia fătaţi.

Sunt cuminți și frumoşi când sunt mici, dar nu rămân așa de-a pururea. Micuţa Fleur (Déborah François) ajunge să fumeze droguri uşoare şi să se culce cu fitecine, Raphaël (Marc-André Grondin) ajunge să iubească munca precum o cârtiţă lumina, Albert (Pio Marmaï) ajunge să îl pocnească pe Raphaël la un chef şi să aibă o căsnicie nefericită. Antiteza groasă nu se opreşte aici; atunci când Fleur cea mare îşi pierde virginitatea, o vedem şi pe Fleur cea mică privind acuzator către obiectiv, apoi către uşa închisă a camerei în care actul are loc. Un râu de sânge i se apropie, de sub acea uşă, de picioruşe…

Glumiţele care exploatează conflictul dintre generaţii au tot atâta potenţial comic precum scena în care aceeaşi Fleur, după o partidă de sex oral mai scurtă decât existenţa unei efemeride, e condamnată la muţenie, când dă nas în nas cu părinţii partenerului său de ocazie. Ironia nu e că „Ziua care mi-a schimbat viaţa” vrea să fie în acelaşi timp dramă de familie şi „American Pie” franţuzesc; ci că, fie şi această încercare, deloc acoperită de glorie (a fi asemeni lui „American Pie”), e sortită eşecului. Seria care ni-l prezenta pe Jason Biggs în chip de agresor de produse de patiserie măcar nu voia să ne înveţe nimic despre viaţă (mai exact despre Viaţă, cu „v” mare). În timp ce „Ziua care mi-a schimbat viaţa” are poveţe cu toptanul. Cele mai importante: preţuieşte-ţi familia şi trăieşte clipa.

Două personaje, tată şi fiu, mor în acest film. Tatăl este colecţionar de vinuri. Spre ghinionul său, Marea trecere îl prinde cu lacătul pus la pivniţă. După ceva timp, copiii de odinioară se reunesc în jurul aceleiaşi mese, la un pahar de vin din colecţia babacului. Viaţa se cuvine trăită, iar vinul, băut la vremea lui, nici un college movie respectabil nu sondează, nici măcar din greşeală, asemenea profunzimi.

MUSICALUL MUT

Pe pereţii camerei lui Fleur tronează Gainsbourg şi Cobain, muzica pe care personajele o ascultă, la căşti sau prin discoteci, e a lui Bowie şi Joplin, se vorbeşte despre Lynyrd Skynyrd, AC/DC şi Jim Morrison: numai nume mari, unul după altul. Oricât de infantil ar părea, e ca şi cum Bezançon şi-ar fi închipuit că, prin simpla pomenire a numelor ăstora, filmul lui câştigă ceva (profunzime, putere de sugestie, succes de casă). Or, forţa mitică a acestor nume aduce mai degrabă un deserviciu filmului: mai devreme sau mai târziu, îţi dai seama că toată această muzică e, de fapt, un zgomot, că tot acest rock e un vicleşug.

Filmul lui Bezançon e ca un număr de air guitar, disciplina la care excelează Raphaël. Oricât de bine ar suna, tot playback rămâne.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.