Concediu neuronal: „Hall Pass” (r. Bobby si Peter Farrelly)

Inainte de orice consideratii legate de calitatile si semnificatiile, ascunse sau manifeste, ale lui „Concediu de la casnicie” (2011), n-ar strica sa aflam raspunsul la intrebarea: cui se adreseaza el?

Un lucru e cert: oricat ar fi filmul de infantil, copiii cu siguranta nu sunt vizati de eforturile lui Bobby si Peter Farrely, regizorii lui „Hall Pass”. In sprijinul acestei afirmatii, ajunge sa invocam cadrele in care se remarca actorul Owen Wilson si de un penis de dimensiuni apreciabile (nu e si singurul organ viril al filmului).

Aparent, faptul ca Rick (Owen Wilson) si Fred (Jason Sudeikis) sunt casatoriti, iar unul dintre ei are si copii, e o bariera in calea acceptarii lor ca modele de catre spectatorii tineri. In realitate, e o diferenta de forma: prezenta in scenariu a sotiilor si a copiilor, altcumva decat ca pretext narativ, nu prea se justifica – nici Rick, nici Fred nu par sa fi fost vreodata capabili sa seduca o femeie sau sa creasca un copil. Sunt departe de ceea ce adolescentii viseaza sa devina, dar nu sunt deloc diferiti de ceea ce ei sunt.

Cei doi au in cap doua lucruri mari si late: sexul si alcoolul. Cand vine vorba sa treaca la fapte, intre aspiratii si rata de succes e, insa, o diferenta substantiala. Fred si Rick aleg sa mearga la agatat in cele mai improbabile locuri, adica prin tot felul de restaurante, fast food-uri si terenuri de golf. Primele perspective de a-si pune planul in aplicare apar sub consilierea prietenului lor Coakley, un golan amurgit cu tot felul de teorii despre femei in general si despre tehnicile moderne de obtinere a sexului in particular. Desi aceste teorii sunt exemplificate in stilul consacrat de serialul „CSI”, cu planuri detaliu precipitate si cu camere care razbat prin genti pentru a ne divulga continutul lor, cei doi tot cu buza umflata raman.

Intr-un fel, Fred si Rick sunt doi adolescenti peste care 20 de ani au trecut ca si cand n-ar fi fost, diferenta dintre ce erau atunci si ce sunt acum fiind una singura: nu mai sunt obsedati, ci libidinosi.

La prima vedere, targetul cel mai evident al filmului ar trebui sa se inscrie in aceleasi date demografice cu eroii sai. Si totusi, barbatii in toata firea ar putea sa fie destul de iritati de acest „Concediu de la casnicie”, dat fiind ca filmul promite sa le furnizeze o serie de satisfactii reparatorii. O reverie machista de acest gen, simplista si mecanica, dar eficienta, reusea sa furnizeze „The Hangover” („Marea mahmureala”). La polul opus, eroii lui „Hall Pass” trag de timp ca doi fotbalisti cu obrazul gros, asa ca excesele mult asteptate nu se mai petrec deloc.

Asa se face ca, intr-o masura considerabila, filmul e mai mult pentru femeile din sala, decat despre femeile de pe ecran. De fapt, nu sotiile din film banuiesc despre barbatii lor ca doar gura e de ei si ca nici unul, nici celalalt, nu e in stare sa le insele. Ci cu povata asta trebuie sa mearga acasa cat mai multe dintre platitoarele de bilet. Idealul masculin la 40 de ani devine fantezia improbabila a unui predicator, iar ceea ce trebuia sa fie o comedie porcoasa pentru barbati devine un film de familie cu un comic cu totul aparte.

Una dintre principalele resurse de umor ale filmului e un binecunoscut trop de sitcom: personajele isi lasa capul intr-o parte si privesc gales, dupa care imaginea se valureste, semn ca urmeaza fie o aducere aminte, fie un scenariu probabil. De fiecare data, deznodamantul e sumbru. In primul caz, visatorul fuge mancand pamantul. In cel de-al doilea, ridica din umeri si merge senin mai departe, chestie care ar trebui sa fie de un haz nebun (si probabil e, prin comparatie cu discutiile despre fecale, cu defecarea involuntara pe pereti, in baie sau cu defecarea voita in terenul de golf).

Una peste alta, Bobby si Peter Farrelly nu se dezmint: vulgaritatea groasa si impenitenta din filme precum „There’s Something About Mary” sau „Dumb & Dumber” nu s-a diluat defel.