Festivalul Filmului European 2011: Lumina de la capatul unui tunel inchis

Exercitii de robotica avansata.

In centrul filmului „Piese estice”, debutul din 2009 al regizorului bulgar Kamen Kalev, e personajul lui Itso (Christo Christov). Acesta alterneaza jemanfisismul (afisat aproape fara intrerupere) cu furia (subiacenta). Mania asta care il defineste se vadeste nu in iesiri violente, ci in gesturi mici – in felul in care pufneste aproape la fiecare cuvant sau in bataitul picioarelor. Itso e frustrat de tara in care traieste, de lipsa de perspective cu care se confrunta, de faptul ca e pictor, dar lucreaza intr-o vopsitorie, de prietena pe care n-o iubeste si care il sufoca. Salvarea vine din afara. Mai precis, din Turcia, prin mijlocirea lui Isil (Saadet Aksoy).

Una peste alta, „Iztochni piesi” nu e foarte diferit de productiile incadrate in ceea ce a fost numit Noul val romanesc. Acelasi mediu, aceeasi lipsa de orizonturi, aceeasi nervozitate permanenta. Doar ca filmul lui Kalev nu da senzatia ca lumea se termina maine. Ceva speranta exista. Asa se face ca „Piese estice” e inteligent, e captivant, dar e si luminos.

METEORITI

Se da urmatoarea situatie: primarul interpretat de Dorel Visan arvuneste o formatie sa cante in piata. Ansamblul, ai carui membri par teleportati din „Vremea tiganilor”, se pune pe cantat (un fel de jazz). Instantaneu, publicul pestrit se pune pe dansat, mame cu copii, scuipatori de seminte cu printese de cartier, mosi cu babe; ordonat, doi cate doi. „Dansezi?”, intreaba cu voce de student la arte personajul lui Florin Piersic Jr, golan posesor de caruta si palarie de paie. Protagonista consimte, ce sa faca. Dansul incepe pe uscat si se termina cu o bataie generala, cu toata lumea uda pana la piele. Sub o ploaie buna, toate arata mai bine.

„Bibliothèque Pascal” se revendica de la opera felliniana si aduce aminte de „The Fall” al lui Tarsem Singh; rezultatul e, insa, o dezordine inimaginabila. Realismul magic al filmului e mai mult realism decat magie, dar asta nu inseamna ca suntem scutiti de numere de circ, balciuri si pitici. Ci doar ca ele sunt asezonate cu faimoasele „realitati romanesti”, adica un melanj de aici si de nicaieri à la Kusturica, cu un umor pe masura.

Din arsenalul comic al filmului, fac parte personajele care vorbesc despre sine la persoana a treia („Cu Viorel nu-i de joaca, da?”) sau replici precum: „Am batut mar un poponar.” „De ce?” „Ca era homosexual!”

Alte poante ne sunt servite mura-n gura. „Cu sanatatea sunt in pom ca am tensiune, n-am voie sa beau cafea”, se caineaza personajul Oanei Pellea. Doua secunde mai tarziu, ceasca e deja goala.

Un umor cu degetele adanc bagate in ochii nostri, un realism magic care nu face dovada unei imaginatii excesiv de fertile si atata zgomot, incat momentele mai reusite ale filmului sunt cele in care se tace sau in care personajele vorbesc, dar nu le putem auzi.

ELEGANTA ESCHIVEI

Marea calitate a lui „Eynayim Pkuhot” („Cu ochii larg deschisi”) e in eleganta cu care evita capcanele. In ceea ce ma priveste, n-am avut niciodata sentimentul ca filmul e menit sa fie un manifest. Oricum, nu doar dragostea dintre doi barbati e un tabu, ci emotia insasi pare a fi vazuta ca un pacat capital, in Ierusalimul ultraortodox al lui Haim Tabakman.

Daca interpretam insa filmul prin prisma relatiei pe care Aaron si Ezri o dezvolta, acesta devine o poveste de dragoste cum nu s-a mai vazut – mai imposibila decat atat, nici ca s-ar putea. Intre datoria fata de societate si slujirea lui Dumnezeu, lui Aaron nu ii mai ramane aproape deloc timp pentru el. Precum ar spune Isil din „Piese estice”, traieste ca un robot (sau deloc, cum i se confeseaza el insusi rabinului). Cu ajutorul lui Ezri, invata sa se de-robotizeze si incepe sa traiasca.

Ezri faciliteaza aceasta transformare, dar nu ia prim-planul, iar aceasta e a doua capcana pe care Tabakman o evita. Minte sau nu Ezri atunci cand spune ca vrea sa studieze textele talmudice? E sau nu constient de faptul ca dorintele lui de moment ii nefericesc pe ceilalti?

Sunt intrebari care raman fara raspuns. Precum Aaron in debutul filmului, Tabakman da tarcoale acestor zone gri, dar se infraneaza. In ciuda acestei infranari, sau mai bine zis datorita ei, filmul sau traieste.

Articol publicat in revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.