Deathsploitation festivalier: „Halt Auf freier Strecke” (r. Andreas Dresen)

Tabuuri de marime medie.

Castigator in 2011 al premiului Un certain regard la Cannes, „Oprit din drum” are din cel putin doua puncte de vedere un shock value destul de ridicat. In primul rand, filmul trateaza un subiect greu glamorizabil si pe care Dresen nu il spectacularizeaza din cale afara. Asemeni recentului „Amour”, in „Halt Auf freier Strecke”, pregatita din timp, moartea unuia dintre protagonisti e implacabila. In al doilea rand, din punct de vedere narativ, avem de-a face cu o structura neconventionala.

Expozitiunea lipseste cu totul: nu stim nimic despre cum decurge o zi normala in familia Lange, care sunt problemele lui Frank, Simone, Lily si Mika sau care e dinamica relatiilor dintre ei. Conflictul este introdus abrupt, din prima scena: Frank (Milan Peschel) afla ca are o tumoare inoperabila pe creier si ca nu mai are mult de trait. Teoretic, speranta lui de viata, in termeni medicali, sau ticking clock-ul, in termeni dramaturgici, e de doua luni. E un fals deadline – pe parcursul filmului, nimeni nu se uita la ceas, nimeni nu numara orele (exista o singura exceptie de la regula, dar autoritatea celui care pune diagnosticul e indoielnica). Craciunul vine si trece, Frank traduce acest deadline in termeni melodramatici, atunci cand isi da seama ca nu va mai prinde urmatoarea zi de nastere a fiului sau, dar aceste momente nu indeplinesc functia unui cronometru, deoarece e clar ca termenul-limita nu poate fi evitat.

Aici intervine o a doua particularitate narativa a filmului: o data clarificat mecanismul (Frank afla ca va muri, iar simptomele bolii de care sufera sunt din ce in ce mai dizabilitante), el e lasat sa functioneze pana la capat. Nimic nu intervine in calea acestui traseu – niciun doctor cu abilitati iesite din comun, niciun tratament experimental, niciun sprijin providential. Moartea nu e exploatata 100% creativ, devenind spectacol („All That Jazz”), nici nu e tratata in cheie intelectual-licentios-comica („Invaziile barbare”). Frank e umilit, dar fara sa fie totusi umilit pana la capat (nu trebuie sa ai o tumoare pe creier pentru a te dovedi incapabil de a asambla mobila suedeza); in plus, din cand in cand, gaseste resursele de a incerca sa-si distreze copiii si, in cele din urma, dispare din peisaj, discret si fara tamtam. Acest traseu nu e lipsit de riscuri: spectatorul mediu s-ar putea plictisi repede, o data ce se prinde cum stau lucrurile (si ar trebui sa se prinda imediat), asa ca Dresen isi ia o masura de siguranta.

Din ratiuni financiare, Frank trebuie sa se obisnuiasca nu doar cu afectiunea lui, ci si cu o noua casa. In paralel, protagonistul descopera aplicatiile video ale iPod-ului (greu de zis daca avem sau nu de-a face cu product placement). Frank isi tine un jurnal al ultimelor sale zile, ceea ce face parte din strategiile sale de coping si cade bine si pentru Dresen. Asa, aflam ce se petrece in mintea eroului fara ca dezvaluirile sa ne para artificiale – cumva, nu ne sfiim sa decretam o situatie in care un personaj vorbeste singur ca fiind trasa de par, dar e perfect in regula ca acelasi personaj sa vorbeasca singur in fata unei camere.

De la un punct incolo, si aceasta gaselnita isi epuizeaza resursele, cu atat mai mult cu cat teritoriul pe care protagonistul il ocupa se restrange (lumea, casa, apoi patul), moment in care Dresen, co-scenarist al filmului, introduce un nou artificiu. La fel ca in „127 Hours” al lui Danny Boyle (si in ceea ce constituie o solutie la fel de putin inspirata), vorbitul de unul singur continua, dar de data aceasta intr-un cadru nou: platoul de televiziune. Pe masura ce legaturile sale cu lumea reala se imputineaza, Frank isi personifica tumoarea, pe care o vede invitata la tot felul de emisiuni in chip de expert medical, dandu-si cu parerea despre sansele lui de supravietuire. Aceste elemente, impreuna cu doua momente in care Frank interpreteaza la chitara o melodie a lui Brian Wilson, iar membrii familiei sale se prostesc in fata camerei pentru a da bine in tot atatea videoclipuri home made, fac ca principala caracteristica a lui „Halt Auf freier Strecke” sa fie pendularea intre realismul moderat si o o calitate cautat-artistica vecina cu kitsch-ul.

Chiar daca nu e stralucit, filmul beneficiaza de pe urma exploatarii unei teme cu impact afectiv garantat. Asta ii permite lui Dresen, care ataca subiectul sexului la varsta a treia in „Wolke 9” din 2008, sa isi continue cariera de spargator de tabuuri nici foarte mici, dar nici absolute: mijlocii.

Articol publicat in revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.