Festivalul International de Film Bucuresti 2013: Povesti vanatoresti

Trofee usor de castigat.

Exista cam la fel de multa surpriza, in cel mai recent film al regizorului danez Thomas Vinterberg, ca in confruntarea dintre un vanator cu o pusca cu luneta si un urs panda, care doarme dus la un metru distanta.

Lucas (Mads Mikkelsen) e educator la o gradinita dintr-un orasel de provincie. Situatia lui se schimba radical atunci cand e acuzat ca a abuzat sexual de fetita lui Theo, cel mai bun prieten al lui. Vinterberg si co-scenaristul sau, Tobias Lindholm, au grija sa nu ne scape acest amanunt („Esti cel mai bun prieten al meu”, ii spune Theo, dupa care il saruta, demonstrativ). La fel de multa grija arata cei doi in a-l infatisa pe Lucas ca fiind un barbat activ din punct de vedere sexual, respectiv in a ni-l arata cu degetul pe adevaratul pedofil. Stiind ca Lucas nu are cum sa fie vinovat, martiriul lui ne apare cu atat mai frustrant, desi trebuie spus ca acesta exista si are un caracter atat de implacabil in primul rand pentru a demonstra ceva, despre societatea in care traim si despre fragilitatea pojghitei de civilitate care o protejeaza. Subtilitatea nu e punctul forte al lui „Jagten” si nici n-are cum sa fie asa: nu e prima data in filmografia lui Vinterberg cand ocupatia de cineast si cea de inchizitor al societatii contemporane se confunda, sacrificata fiind tocmai tribuna de la care se fac demonstratii si se dau sentinte, anume filmul.

Vinterberg se inhama la acest efort de demistificare cu jubilatia unui parinte sadic care isi anunta fiul ca nu exista Mos Craciun. Exista, drept urmare, doua explicatii pentru succesul pe care il inregisteaza filmul in randul bloggerilor romani, de cinema si nu numai. Fie beneficiaza de pe urma curentului de opinie conform caruia aripa geniului falfaie fara discriminare asupra a orice nu e film american sau blockbuster, fie Vinterberg are, pentru un cetatean danez, neobisnuit de multi veri romani.

ROCK’N’ROLL SUICIDE: „SEARCHING FOR SUGAR MAN”

Castigator anul acesta al premiului Oscar pentru cel mai bun documentar, „Searching for Sugar Man” are ceva din relevanta materialelor care pot fi vazute pe History Channel: evenimentele pe care le relateaza filmul lui Malik Bendjelloul au fost tratate in stirile de acum mai bine de 10 ani, fara ca ele sa aiba vreun efect asupra eroului lor.

In primul act, aflam despre inexplicabilul succes postum in Africa de Sud al unui cantaret american de folk. Informatia este distribuita de cativa naratori pe care ii putem considera tot atatea surse de incredere, dat fiind ca au participat ei insisi la evenimente. Pe tot parcursul acestui act, cu totii il trateaza pe Sixto Rodriguez cu deferenta cuvenita unui artist care ne-a parasit inainte de vreme. Insa, intr-o varianta, Rodriguez a pierit dupa ce si-a dat foc pe scena, in alta s-a impuscat in cap in timpul unei reprezentatii, iar aceste inadvertente sunt un prim semnal ca informatiile care ni se transmit trebuie totusi tratate cu suspiciune.

In cel de-al doilea act, jurnalistii urmaresc traseul sumelor provenite din drepturile de autor ale discurilor vandute in Africa de Sud. Destul de curand, le pierd urma, insa il gasesc pe Rodriguez, care e viu si nevatamat. Ultimul act e presarat cu talking head-uri ale lui Rodriguez insusi, contine primele informatii reale despre viata acestuia si urmareste turneul sud-african din 1998 al artistului. Altfel spus, dupa construirea mitului, prin relatari adesea incongruente, dar invariabil admirative la adresa cantaretului, acesta isi spune el insusi povestea si se lasa adorat. In epilogul documentarului, Rodriguez se intoarce la viata lui austera, in ceea ce constituie adevarata lui sinucidere. Refuzul succesului cimenteaza mitul artistului providential, anti-sistem, in timp ce succesul documentarului, cu aparitiile TV care i-au urmat si cu noul album pe care Rodriguez se pregateste sa-l lanseze, il submineaza.

Aceasta reconstituire a vanatorii unui om care nu se ascunde a fost considerata de catre membrii Academiei americane de film o realizare mai mare decat povestea Shin Bet, spusa chiar de cei care au condus-o („The Gatekeepers”), sau decat un reportaj de razboi realizat de unul din combatanti („5 Broken Cameras”). Asa o fi cand respecti toate regulile, dar rezultatul nu e inspirational.

SADO VERITE

Un alt caz in care verosimilitatea pare sa fie sacrificata de dragul unei demonstratii e filmul „Compliance” al regizorului american Craig Zobel. Ca in cazul „Vanatorii” lui Vinterberg, o acuzatie nedreapta face uitat echilibrul initial, iar personajul principal se vede nevoit sa se apere. Niciun argument nu-i indupleca pe judecatorii de serviciu (prieteni in „Jagten”, colegi de munca in „Supunere”), asa se face ca acesta isi urca Golgota pana la capat. Toleranta la umilire a eroinei creste cu fiecare nou prag depasit, intr-un spectacol destul de tern pentru spectatorul obisnuit: odata pus in miscare mecanismul prin care Becky (Dreama Walker) trebuie sa se conformeze cerintelor, din ce in ce mai aberante, ale presupusului politist de la celalalt capat al telefonului, nimic nu mai surprinde, pana la finalul in care farsa este in sfarsit dejucata. Becky e o victima perfecta, iar traseul ei cum nu se poate mai linear. Doar ca aceasta dezvoltare aparent artificiala a structurii narative urmeaza cat se poate de fidel firul evenimentelor care au avut loc in aprilie 2004 intr-un fast food din Kentucky.

Un viol chiar se poate comanda prin telefon, dar asta nu schimba faptul ca, daca vizionarea filmului provoaca placere, acea placere nu poate fi altfel decat vinovata. „Compliance” este relevant pentru membrii asociatiilor pentru drepturile femeii, pentru studentii la sociologie, admiratori ai profesorului american Philip Zimbardo, dar si pentru cei care gasesc in ingenuncherea progresiva a lui Becky noi si noi motive de jubilatie lubrica. Iata, asadar, adevaratul efect pervers al filmului: toata lumea e multumita.

Articol publicat in revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.