Despre limite și cum să le ignori

Cum credeți că rezistă cinematografia europeană în vremuri marcate de război, crize economice, sanitare…?

Ca orice altceva, se adaptează. Cineaștii din zonele de conflict improvizează: fac film când și unde se poate. Filme cu bani puțini s-au făcut și se vor mai face. Crizele sanitare vin și pleacă, iar filmele sunt acolo să ne ajute să nu le uităm chiar de tot. Un exemplu e crochiul intimist Tenéis que venir a verla, film spaniol lansat în 2022 și filmat în plină pandemie, în care dialogul, cu sau fără mască, e neîntrerupt.

De mai mulți ani, Europa se confruntă și cu o criză a migranților. Cum credeți că influențează acest fapt cinematografia europeană?

N-am date statistice pentru a susține această afirmație, dar aș zice că implicarea socială e excepția, mai degrabă decât norma, atunci când ne gândim la cineaștii europeni în activitate. Pe de altă parte, e firesc ca, acolo unde interesul pentru temele sociale preexistă, acesta să fie îndreptat către fenomene încă de actualitate cum e criza migranților. Propunerea Bulgariei la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin din 2022, adică Strah / Fear, în regia lui Ivaylo Hristov, face parte din acestă ultimă categorie. Câștigător al marelui trofeu al Tallin Black Nights Film Festival, filmul spune povestea prieteniei dintre o profesoară și un refugiat din Mali, care stârnește fără întârziere revolta comunității locale. Una peste alta, sigur că e bine să fim cinefili, dar n-ar trebui să uităm să rămânem totuși oameni.

Cinematografia ține de naționalitate?

Acum câțiva ani, ar fi părut cu desăvârșire improbabil ca o națiune cinematografică batjocorită constant ca fiind una a ciorbei sorbite pe îndelete să dea un noir cu accente comice și cu certe calități mainstream care să ajungă la Cannes. După care s-a întâmplat La Gomera. Nu te oprește nimeni și nimic, cu atât mai puțin naționalitatea, să ai creativitatea aparte a lui Wes Anderson sau Ari Aster, să zicem. Dar ea devine importantă atunci când trebuie să traduci acea creativitate în film, pentru că atunci intervin fondurile. Predicitibilitatea, transparența, disponibilitatea lor. După care te confrunți cu sistemul de distribuție, adică rețeaua de cinematografe. E doar una din explicațiile faptului că limita în fond derizorie de 10.000 de spectatori e încă una imposibil de trecut pentru destul de multe din producțiile arthouse românești.

Care sunt particularitățile ediției 2023 a Festivalului Filmului European?

Faptul că, după anii de format hibrid ai pandemiei și ediția trecută, care s-a desfășurat la București și Timișoara, ajungem acum 6 în orașe, adică și în Oravița, Curtea de Argeș, Botoșani și Gura Humorului (pe lângă Capitala Europeană a Culturii în 2023 și capitala-capitală). În plus, faptul că am încheiat un parteneriat cu Biroul Parlamentului European în România înseamnă că spectatorii din Oravița, Curtea de Argeș, Botoșani și Gura Humorului vor putea viziona în premieră locală două din hiturile festivaliere ale anului trecut, adică Will-o’-the-Wisp, în regia lui João Pedro Rodrigues, și Kurak Günler / Burning Days, regizat de Emin Alper, selectat în cadrul secțiunii Un certain regard a Cannesului de anul trecut.

Pe ce criterii ați ales filmele incluse în program?

La fel ca anul trecut, primul în care am fost selecționerul FFE, la fel ca la fiecare festival la care m-am ocupat de selecție, criteriile se încadrează în 2 mari categorii. Prima dintre acestea e guvernată de logica comună: dacă îți displac sălile goale, așa cum se întâmplă să-mi displacă mie, sigur că e o alegere rațională să aduci filme noi mai degrabă decât vechi, premiate mai degrabă decât ocultate, primite călduros, mai degrabă decât glacial, de critică și publicul internațional. Aceste criterii conviețuiesc de regulă armonios cu un al doilea primat, cel eminamente personal. Dacă un film nu-mi place, poate să fi primit și Palme d’Or, că tot nu-l selecționez, indiferent de consecințe.

Anul acesta (dar nu numai), unul din rezultatele secundare e o anumită lentoare. Așa cum nu-mi place deloc să mă grăbesc atunci când spun o poveste, nu-mi place nici alții s-o facă, indiferent că e vorba de filme, cărți, clipuri, bancuri sau orice altceva. Asta se vede cel mai bine în Tenéis que venir a verla, Music (cel mai bun scenariu la Berlinale anul acesta)și Samsara (Premiul special al juriului secțiunii Encounters la Berlinale 2023).

Câte și ce fel de filme vom vedea? Ce recomandați din acest program?

33 de filme, din care 27 în premieră națională, 1 în premieră mondială: Cum să fiu mort, dacă-s viu/A cautionary tale, noul documentar al Ilincăi Călugăreanu. Avem de toate pentru toți, cu condiția ca toți acești “toți” să fie cinefili: documentare românești sau vorbite în limba română, docuficțiune, musical, melodramă, SF, road movie, distopie, film experimental, ba chiar și scurtmetraje realizate prin intermediul inteligenței artificiale. Pe lângă titlurile pe care le-am pomenit deja, recomand cu tot elanul Bones and all, răsplătit cu Premiul pentru cel mai bun regizor la Veneția anul trecut, un film de dragoste cât se poate de sensibil și totodată, cel puțin pe hârtie, un horror, Gigi la legge, laureat al Premiului special al juriului la Locarno, cu un erou la rândul lui aproape horror, cu diferența notabilă că vorbim de un documentar,  în sfârșit, Tereza37, Fear, Magnetic Fields și Narcosis, adică propunerile Croației, Bulgariei, Greciei și Olandei la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin.

Și ediția 2023 se desfășoară în timpul războiului de la granița noastră. Se regăsesc filme ucrainene în program?

Anul trecut, primul an post-pandemie în care FFE s-a desfășurat în format fizic, Ucrainei i s-a dedicat o secțiune focus. Am avut în program 6 filme ucrainene sau legate, într-un fel sau altul, de Ucraina, dintre care 2 regizate de Oleg Sentsov, cineast-fanion al rezistenței împotriva invaziei ruse, iar unul realizat de Mantas Kvedaravičius, regizor lituanian dispărut anul trecut în timpul asaltului de la Mariupol. A fost o ediție specială, dat fiind că partenerii festivalului sunt ambasadele și institutele membre European Union National Institutes for Culture, structură din care Ucraina nu făcea parte în acel moment. Dacă nu am mai făcut aceeași excepție și anul acesta, e și pentru că producția de film ucrainean a fost afectată grav de acest invazia rusă. Am inclus însă în program Minsk, filmat într-un singur plan-secvență, care ne introduce în atmosfera protestelor antiprezidențiale din 2020 din Belarus.

Ce oferă un festival de film față de o platformă?

Depinde de platformă. Dacă ne gândim la platformele cele mai populare, diferența specifică e diversitatea. O platformă ca mubi, pe de altă parte, e dedicată strict cinemaului arthouse, însă nu poate concura cu un festival în ceea ce privește noutatea. Față de platformele de streaming, un festival se poate situa la extrema cealaltă a ciclului de exploatare a unui film. De pildă, din programul din acest an, fac parte 6 filme lansate în 2023, printre care și The Pod Generation, prezentat în premieră mondială la Festivalul de film Sundance, având-o în rolul principal pe Emilia Clarke.

Cum ați descrie ediția de anul trecut a FFE și la ce vă așteptați anul acesta din partea publicului?

Pentru mine, a fost un salt în necunoscut. Spre deosebire de alte festivaluri în care m-am implicat, prin aceea că selecția se face cu sprijinul ambasadelor și institutelor culturale partenere, pentru întâia oară, decizia nu-mi mai aparținea mai ales, dacă nu în totalitate, mie. În ciuda a ceea ce se poate să spună și să creadă colegii mei din echipa de organizare, prin forța lucrurilor, asta m-a forțat să fiu o idee mai conciliant și să fac mai puțin micromanagement.

În plus, anul acesta, avem mai multe filme, în mai multe cinematografe și mai multe orașe. Am investit cu toții mai mult în festival, din toate punctele de vedere, iar speranța mea e ca publicul să simtă asta.

De ce să venim la FFE?

De ce n-am face-o?

Interviu publicat în mai 2023 pe platforma news.ro. Reporter: Aura Marinescu