Dincolo de voalul negru: „Jackie” (r. Pablo Larrain)

Regulile jocului sunt enunţate clar de eroină de la bun început: interviul pe care urmează sau nu să îl acorde există sau ar putea exista pentru că în spaţiul public circulă deja multiple versiuni privind viaţa, activitatea şi mai ales moartea soţului ei, John F. Kennedy, pe care aceasta nu le-a aprobat şi cu care nu e de acord.

O versiune oficială lipseşte. Interviul va fi forma fostei Prime Doamne de a remedia această lipsă, cu limitele aferente, printre care se numără nu doar autocenzura, ci şi cenzura propriu-zisă. În momentul în care enunţă termenii foarte stricţi ai acestei tranzacţii, Jackie şi White (Billy Crudup) se află în pragul casei, despărţiţi de cadrul uşii – o uşă care e foarte clar că se va închide, iar jurnalistul va rămâne singur pe verandă, în cazul în care nu acceptă toate condiţiile subiectului său. Aşadar, ştim deja, din a doua scenă a filmului (în prima, doamna Kennedy se plimbă cu privirea pierdută printr-o grădină), că protagonista joacă un rol şi că beneficiarul efortului ei ar fi soţul dispărut. La fel ca într-un con movie, avem de-a face cu un şarlatan (Jackie) şi cu o victimă (White), care, de data aceasta, consimte să fie trasă pe sfoară.

Mizanscena are rolul de a sublinia raportul dintre cei doi, precum şi de a atrage atenţia asupra mutaţiei pe care acest raport îl suportă. În cea mai mare parte a timpului, dialogul celor doi e filmat în plan-contraplan, adică îi vedem când pe unul, când pe celălalt, amândoi într-o permanentă defensivă. Ritmul montajului accentuează relaţia conflictuală dintre cei doi: Jackie e preocupată în primul rând de ceea ce va reţine istoria din contribuţia ei şi a lui John F. la instituţia prezidenţială americană, White preferă să afle adevărul. Pe măsură ce acesta din urmă se resemnează, ajungând să presupună automat că majoritatea informaţiilor pe care le află nu vor putea fi publicate, cei doi încep să apară amândoi în acelaşi cadru, fie acele cadre echilibrate (White într-o extremitate, Jackie în cealaltă, la distanţe egale faţă de centru), fie ele cu White (sau mai bine zis cu ceafa lui) în plan apropiat şi cu Jackie în fundal.

Dar dacă într-un con movie clasic, suspansul e dat de jocul dintre faptul că ştim că înşelătoria urmează să aibă loc, dar nu ştim când şi cum, în Jackie, înşelătoria se întinde de-a lungul întregului film, iar suspansul dispare (din moment ce e clar că White există acolo doar în calitate de releu), fiind înlocuit de surpriză – aceea că, din când în când, eroina îşi iese din rol.

Când acest lucru se întâmplă, nu avem certitudinea că e ea însăşi, se prea poate ca ea să abandoneze o mască în favoarea alteia. Însă, indiferent de situaţie şi de rolul aferent (Jackie în rol de Primă Doamnă, Jackie în rol de mamă, Jackie descoperind limitele rolului ei nou, de văduvă prezidenţială etc.), portretul protagonistei e departe de a fi unul flatant. Cu toate acestea, filmul regizorului chilian Pablo Larrain nu are pretenţia că ne dezvăluie adevărul despre cea mai celebră Primă Doamnă din istorie. În interpretarea lui Natalie Portman, potenţată de muzica fără cusur a artistei britanice Mica Levi, Jackie vorbeşte ca Jacqueline Kennedy, poartă aceleaşi haine ca Jacqueline Kennedy şi copiază întocmai mersul afectat al lui Jacqueline Kennedy. Dar nu e Jacqueline Kennedy. E o variantă a ei, un avatar, o posibilitate, şi, în toată vulnerabilitatea, fragilitatea, cruzimea şi înverşunarea ei, e absolut spectaculoasă.