După doi iepuri: „Iubire la New York” (r. James Gray)

În precedentele sale „The Yards” („Legea tăcerii”, 2000) şi „We Own the Night” („Noaptea e a noastră”, 2007), regizorul şi scenaristul newyorkez James Gray se străduia să reveleze, uneori cu excesivă silinţă, compromisurile invizibile pe care le presupune traiul într-o comunitate aparent respectabilă, reţeaua de complicităţi pe care se bazează coeziunea şi bogăţia unui sistem uman stabil.

O dată impostura demascată, eroul său se vedea pus în faţa unei alegeri, de fiecare dată aceeaşi, între un trai tihnit, caracterizat prin păstrarea status quo-ului personal şi comunitar, şi rezistenţă, altfel spus, între loialitatea de tip tribal faţă de stăpânii nevăzuţi ai comunităţii şi loialitatea faţă de ţelurile declarate ale acesteia. Cea de-a doua alegere însemna o listă întreagă de riscuri şi de ameninţări mai mult sau mai puţin explicite, la adresa propriei integrităţi fizice, la adresa familiei şi a cunoscuţilor, dar şi a comunităţii înseşi.

În „Two lovers” (2008), comunitatea e tot acolo, e la fel de sufocantă și obligă în continuare la acţiune, dar nu ocupă rolul principal, deoarece dilema nu mai e decât parţial morală. Protagonistul nu e înnobilat de aspiraţii înalte, ci este purtat de colo-colo de forţe externe fără valoare de simbol. Povestea lui Leonard, interpretat magistral de Joaquin Phoenix, nu e o pildă. El nu are de ales între Bine şi Rău, ci între Michelle (Gwyneth Paltrow) şi Sandra (Vinessa Shaw), ambele cu bune şi rele.

În oscilaţia sa bezmetică între două femei stă forţa redutabilă de demonstraţie a filmului: cercul nu se închide, greşelile nu se plătesc. Familia nu e apărată cu orice preţ, dimpotrivă, Leonard sfidează porunca părintească ori de câte ori poate.

Dacă „Îndrăgostiţi la New York” e despre ceva, atunci nu e despre „a face bine”, ci despre „a face” pur şi simplu, în haosul ireprimabil al vieţii de azi şi dintotdeauna. Despre neputinţa de a controla nu doar realitatea externă, ci şi pe cea personală. Despre alcătuirea de nepătruns a sufletului, care face posibil şi în acelaşi timp scuză orice. Cum poţi controla ceea ce simţi și cum poate cineva să mă judece, când în locul meu oricine ar putea fi, cam asta pare să spună căutătura vinovat-acuzatoare a lui Leonard din final.

Acest final conţine un truc mai eficient decât toate maşinăriile complicate puse în trecut în mişcare de Gray pentru a-şi face eroii să acţioneze. Leonard nu e nici vreun campion al civismului, nici simpatic din cale afară. Mai degrabă exasperează: prin inerţia faţă de avansurile Sandrei, prin curtea asiduă şi inutilă pe care i-o face capricioasei Michelle, prin indecizie şi labilitate – când e mândru ca un păun, când îşi dinamitează fără rezerve respectul de sine.

Fără a fi un om de acţiune, Leonard face, însă, altceva. Preţ de câteva zecimi de secundă, Leonard priveşte direct în cameră.

Privindu-l pe spectator direct în ochi, protagonistul spulberă convenţia şi adânceşte iluzia coprezenţei, nu mai e personajul Leonard dintr-un film destinat să ajungă la milioane de perechi de ochi, e actorul Joaquin Phoenix care te priveşte pe tine, la fel cum crainica TV le vorbea direct omuleţilor docili ai lui Bradbury şi Truffaut în „Fahrenheit 451”, spunându-le fiecăruia pe nume.

La fel ca Paola în finalul lui „La dolce vita”, la fel ca Otilia în ultima secvenţă din „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, pentru că „Two lovers” marchează, de fapt, un moment de răscruce. Este debutul întârziat al unui maestru.