După război: „Wall Street: Money Never Sleeps” (r. Oliver Stone)

Ceea ce face ca „Wall Street”, cel din 1987, să fie diferit de acest sequel, e că originalul reuşea să furnizeze, într-un ambalaj acceptabil, iluzia că media accesul spectatorilor într-o realitate cu care, pe altă cale, aceştia n-ar fi avut nicio șansă de a intra în contact. Filmul arăta ceea ce nimeni altcineva nu mai arătase până atunci, drept urmare a contat prea puţin dacă ceea ce el spunea era adevărat sau nu: caracteristica lui principală a fost aceea că ne-a deschis ochii (sau cel puţin asta a pretins că face).

Prin comparaţie, „Banii sunt făcuţi să circule” nu revelează un prezent neştiut de nimeni, după cum cu atât mai puţin nu prevesteşte un viitor ipotetic, cu o hartă a ingineriilor financiare complet reconfigurată. Ci ne povesteşte ceea ce cu toţii ştiam deja. Contextul în care filmul se desfăşoară este acela al crizei economice în mijlocul căreia încă ne aflăm. Cu toţii ştim despre existenţa ei şi despre circumstanţele care au făcut-o posibilă. Filmul lui Stone se rezumă la a le enunţa, o dată în plus. Așa se face că acea calitate care i-a entuziasmat pe unii la original, sequelului îi lipseşte cu desăvârşire.

TEZELE DE LA NEW YORK

La fel ca în „Wall Street”, monoloage cu tâlc avem şi în „The Money Never Sleeps”. De data aceasta, sunt chiar mai evidente, dat fiind că Gekko nu mai predică din propriul birou sau în cadrul vreunei şedinţe a consiliului de administraţie. De data aceasta, cuvintele personajului interpretat de Michael Douglas au o greutate sporită, deoarece sunt rostite de la catedră.

Primul Gekko prelua postulatele economistului Milton Friedman pentru că i se potriveau ca o mănuşă. Caracterul lor nefast e incriminat spre finalul filmului, iar discursul despre lăcomie e demascat ca ceea ce era de fapt: un tertip. Noul Gekko nu mai are de ce să mintă, deoarece nu mai e un businessman, iar calitatea de conferenţiar nu face decât să îi sporească credibilitatea. Mai ales noi, spectatorii, avem motive să-l credem, deoarece profeţiile lui, implicit ale lui Stone, între timp s-au îndeplinit.

Deranjant, însă, e mai puţin faptul că „Wall Street 2” nu ne zice nimic nou. Oricum nu e treaba unui film să se substituie tratatelor de economie, ci agasante sunt mai cu seamă figurile de stil la care Stone înţelege să recurgă. Creşterea artificială a preţului imobilelor e asemuită în repetate rânduri cu un balon de săpun („bubble”), iar criza, spargerii acelui balon („the burst of the bubble”). Metafora nu e doar rostită, ci şi ilustrată, şi nu o dată, ci de mai multe ori. Un sinonim vizual al său: jocul de domino, în care piesele cad una după alta.

În mijlocul acestui domino simbolic se află protejatul lui Gekko, Jake Moore (Shia LaBeouf), care nu poate trece peste moartea fostului său şef şi mentor, Louis Zabel (Frank Langella). Drept urmare, ca în orice sitcom cu liceeni loviţi de amoc, îi vede în continuare chipul. Nu o siluetă, nu o umbră, ci chiar imaginea lui, în carne şi oase, e proiectată pe uşa unei toalete. În sfârşit, banii nu dorm niciodată, asta o aflăm încă din titlul filmului. Pentru a se asigura că acest somnambulism pecuniar ne intră bine în cap, Stone a imaginat o scenă cu fel de fel de cifre, acţiuni şi cotaţii, care plutesc pe cerul New York-ului. E o autostradă nocturnă a banilor, cum circulau autoturismele viitorului în „Al cincilea element”, aşa se mişcă şi banii în filmul lui Stone.

Altfel spus, primim abia acum ştiri vechi de doi ani, într-un film pentru oameni mari cu un limbaj pueril.

Articol publicat în revista Cultura