Totul despre nimic: „Eat Pray Love” (r. Ryan Murphy)

Conservă cu pretenții de caviar.

Titlul complet al volumului de memorii care a inspirat filmul lui Ryan Murphy („Eat, Pray, Love: One Woman’s Search for Everything Across Italy, India and Indonesia”) oferă o cheie de lectură altminteri inaccesibilă spectatorului de cinema.

Potrivit autoarei Elizabeth Gilbert, această triadă (alimentaţia, spiritualitatea, privită sub aspectul relaţiei cu o divinitate, şi iubirea, mai precis erosul) formează un tot – nu orice tot, ci Totul („Everything”). Nu o serie de etape prin care protagonista („Woman”) trece, ori nişte nevoi cu care aceasta se confruntă (de a primi hrană, de a se ruga, respectiv de a iubi). Ci principalele trei etape şi nevoi pe care o femeie le cunoaşte de-a lungul vieţii, iar Liz (Julia Roberts) se bucură de toate în decursul unui singur an.

E doar în parte o chestiune de noroc, deoarece căutarea ei („Search”) e una metodică: îndopatul se petrece în Italia, meditaţia în India, iar iubitul în Indonezia. Drept urmare, dacă cineva, nu neapărat o femeie, are aceste trei slăbiciuni, ştie exact unde să se ducă şi cum să li se abandoneze. Extrapolând, fiecare mică plăcere are capitala ei undeva în lume, în universul descris de Murphy şi Gilbert. Ajunge un bilet de avion (sau, în cel mai rău caz, mai multe), pentru ca oricine de pe faţa pământului să fie fericit, cam asta ne spune „Eat Pray Love”.

POFTA DE VIAŢĂ VINE MÂNCÂND

Toţi oamenii sunt la fel, aflăm din monologul de debut al lui Liz. E citat cazul unor refugiaţi din Cambodgia, supravieţuitori ai foametei şi genocidului. Confesându-i-se unui psiholog, prieten al protagonistei, aceştia au manifestat aceleaşi interese cu occidentalul tipic, aşa cum îl văd Murphy şi Gilbert. În ceea ce poate fi considerat o insultă pentru ambii termeni ai comparaţiei, pe toţi îi preocupă un lucru şi unul singur: relaţiile cu sexul opus.

Asta o preocupă şi pe Liz, doar că ea i se adresează direct lui Dumnezeu, într-o scenă cu multe tunete şi fulgere. O face ca şi cum ar da un telefon la un call center. Ce faci când ai un produs care nu mai merge? Suni fabricantul. Ce faci când tu însuţi dai rateuri? Îl întrebi pe Dumnezeu încotro să o iei. „Du-te înapoi şi te culcă”, vine răspunsul. Cei familiarizaţi cu textul lui Gilbert ştiu că e vocea interioară a eroinei, care o avertizează că încă nu e pregătită să primească răspunsurile pe care le caută. Restul spectatorilor oscilează între a crede că Dumnezeu însuşi o ia peste picior pe Liz şi a pune replica pe seama vreunui vecin de rând mai mucalit.

Somnului îi urmează cele trei segmente ale călătoriei, fiecare cu propriile învăţăminte. Aceste învăţăminte sunt articulate răspicat, de regulă în cadrul unui monolog. Ele sunt formulate pe modelul problemă-răspuns. De pildă, se dă problema kilogramelor în plus câştigate pe parcursul excursiei culinare în Italia. Răspunsul: ignorarea problemei. Dacă te-ai îngrăşat, cumpără-ţi nişte pantaloni mai largi, acesta e sfatul lui Liz. Precum toate sfaturile sale, e construit cu vocabularul manualelor de psihologie practică şi se calchiază pe profilul demografic (în cazul citat, culinar) al publicului cumpărător de carte, respectiv de film.

Dacă s-ar face un film similar având drept public-ţintă bărbaţii, probabil că titlul ar fi „Bea, du-te la meciuri şi fă sex cu prostituate”, iar acţiunea s-ar petrece în berăriile germane, pe stadioanele englezeşti şi în Thailanda. Dacă un astfel de proiect pare cu desăvârşire implauzibil, e numai din vina industriei cinematografice şi a sistemului de distribuţie pe care aceasta se bazează. În realitate, dată fiind viziunea asupra lumii şi femeilor pe care se bazează şi pe care o propagă, filmul lui Murphy nu e cu nimic mai puţin scandalos.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.