Fiul ratacitor si evanghelia verde: „Promised Land” (r. Gus Van Sant)

Primele doua scene, primele doua oglinzi: una e situata in toaleta restaurantului, e cea in care Steve (Matt Damon) se examineaza dupa ce se spala pe fata. Calalta se afla in spatele lui, marginind separeul in care are loc intalnirea sa cu sefii companiei de extragere a gazelor naturale pentru care lucreaza. In acest inceput al „Taramului fagaduinţei”, precum si pe tot parcursul filmului, Steve fie se autoanalizează, fie e supravegheat îndeaproape.

Dupa acest prim interviu de angajare, in urma caruia sefii sai decid daca sa-l promoveze sau nu, urmeaza un interviu mai lung, cu locuitorii ultimului oras in care Steve mai e trimis la munca de jos. Ambele probe fac apel la un talent de negociator pe care, neindoielnic, eroul il poseda; mai mult, fata de managerii unsi cu toate alifiile pe care Steve ii persuadeaza intr-un restaurant de lux, adica pe teren strain, adversarii sai din cea de-a doua batalie sunt de un calibru net inferior, locuitori ai unui biet orasel de provincie, teritoriu in care Steve se simte ca pestele in apa. Cu toate acestea, el, dar si Sue (Frances McDormand), partenera lui, sunt filmati de-a lungul filmului de dupa tot felul de geamuri (al masinii, al tejghelei de magazin cu de toate etc.), iar traseul lor cu masina e vazut de fiecare data de undeva de deasupra: pentru locuitorii orasului, cei doi sunt ca niste insecte intr-un insectar.

Treptat, promisiunea voyeurista se indeplineste, iar Steve şi Sue chiar incep sa fie urmariti pas cu pas, de un activist ecologist, care incearca sa le zadarniceasca actiunile. Ca intr-un cosmar, Dustin (John Krasinski) se insinueaza in viata lor, incalcandu-le teritoriul, fie ca e vorba de camera de hotel in care locuiesc si de automobilul pe care il folosesc, tapetate cu materialele publicitare ale ONG-ului pentru care Dustin lucreaza, sau de fata pe care Steve credea ca a cucerit-o.

De-a lungul filmului, actiunile lui Steve sunt prezentate in oglinda cu cele ale adversarilor lui, Frank (Hal Holbrook) si Dustin. Steve se indreapta catre un oraşel din Pennsylvania intr-un autobuz, Frank isi conduce jeepul catre centrul orasului; Steve umbla din usa in usa sa-i convinga pe oameni sa semneze contractul cu firma lui, Dustin umbla din usa in usa sa-i convinga sa faca contrariul; Steve bate palma cu un localnic credul ca un copil, Dustin ii castiga de partea sa pe elevii unei clase primare. Atat Steve, cat si Dustin curteaza aceeasi femeie, pe Alice (Rosemarie DeWitt); si unul, si celalalt ii castiga pe rand increderea multumita aceloraşi calitati, sinceritatea si cumsecadenia (Steve le descopera pe parcursul relatiei cu ea, in timp ce Dustin doar le mimeaza).

In realitate, adevarata incercare, pentru Steve, nu e sa castige batalia pentru un oras care se lasa greu, ci echilibrul initial dispare tocmai pentru a-l forta sa se confrunte cu o dilema. Daca actioneaza ca un bun profesionist si face pana la capat treaba pentru care e platit, pune in pericol viata unor oameni care nu se fac vinovati de nimic, in afara poate de propria lor credulitate. Daca refuza sa-si bata joc de destinele acestora din urma, risca sa-si piarda locul de munca si sa ajunga in aceeasi situatie cu aceia pe care vrea sa-i ajute, adica cinstit si sarac. Alegerea morala spre care Steve inclina face ca filmul sa ofere opusul a ceea ce se cheama un success story, si totusi sa aiba un happy end. Adevarata proba pe care trebuie s-o treaca este sa renunte la rolul pe care il joaca permanent, cu gargara aferenta, indelung exersata, de om de vanzari, si sa transforme fraza pe care o tot repeta, ca pentru a se convinge pe sine („I’m not a bad guy”), in realitate. Ca urmare a acestei alegeri, eroul isi recapata integritatea morala si primeşte fata drept recompensa.

Facand asta, e un american de toata isprava, cu toate calitatile pe care le aveau odinioara personajele rezervate unui alt baiat de aur al Hollywoodului. Chestiunea ecologista nu interesa pe nimeni in epoca, nici curentul anticorporatist nu avea prea mulţi adepti, iar obtinerea recompensei finale nu e marcata cu un sarut ca la carte, eventual in ploaie; Steve intra in casa lui Alice si apoi Dumnezeu stie ce se mai intampla, dar asta nu inseamna ca cel mai recent film al lui Gus Van Sant ar fi aratat altfel în anii ’60, iar pe generic ar fi fost James Stewart.