Fuse şi se duse: „Caravana cinematografică” (r. Titus Muntean)

Cortina fara aplauze.

Dacă, încă din primele secvenţe, „Kino caravan” ne pare prequel, sequel, remake sau pur şi simplu un film la care am mai fost cel puţin o dată, e pentru că, în linii mari, episodul pe care îl relatează l-am mai văzut, în ultimul an şi ceva, de cel puţin trei ori – în segmentele „Legenda activistului de partid” şi „Legenda politrucului zelos” din „Amintiri din Epoca de Aur”, respectiv în „Nunta mută” din 2008. Spre deosebire de ele, „Caravana” e şi dramă, şi comedie (deşi reversul afirmaţiei e în egală măsură valabil, nu e nici una, nici alta). La fel ca ele, beneficiază de pe urma faptului că tratează perioada comunistă, dar nu spune nimic despre ea.

Comunismul şi mioritismul s-au anulat reciproc, cam asta reiese din filmul lui Muntean. Or fi fost activiştii ai dracului, dar nici oamenii muncii nu s-au omorât cu firea dându-le ascultare: deşi a fost o calamitate, românii au trecut prin comunism ca gâsca prin apă.

E un clişeu alcătuit din tuşe groase şi din alte clişee. Nici un personaj nu e construit până la capăt: aflăm despre ele doar funcţia, golurile trebuie să le umplem noi. Tavi şi Anton sunt activişti, deci prin forţa lucrurilor răi şi proşti, o ştim de la Mălăele, de la Mungiu şi de la atâţia alţii înaintea lor. Cu puţine excepţii (în cazul de faţă, directorul şcolii şi soţia sa), ţăranii nu au cum să fie altfel decât răbdători şi inteligenţi: întotdeauna găsesc căi ingenioase să se fofileze.

Din capul locului neîndoielnică, prostia activiştilor e făcută şi mai evidentă prin elemente de scenografie („Nu n-e sperie guvernele imperialiste ale SUA şi Anglia”, aflăm dintr-o lozincă din sala de proiecţie improvizată), în timp ce neghiobia colaboraţioniştilor e subliniată prin vorba lor butucănoasă. Limbajul, fie el scris sau oral, îi dă de gol şi pe unii, şi pe ceilalţi. E o economie de mijloace comparabilă cu cea din primele westernuri, când personajul pozitiv purta o pălărie albă, iar negativii îşi acopereau creştetul cu una neagră. Problema e că lenea asta a lui Titus Muntean scenaristul nu e compensată în nici un fel de sârgul lui Titus Muntean regizorul.

De la intrarea în comuna Mogoş a dubei care transportă filmul propagandistic, până la vizionarea propriu-zisă a filmului, nimic nu surprinde. Poate doar constatarea că acest „Kino caravan” tratează un film propagandistic și este un film propagandistic, în acelaşi timp.

PATOS LA VRAC

Ceea ce mai mulţi dintre actorii „Caravanei” nu par să accepte e că joacă într-un film, nu într-o piesă de teatru. Se poate să le lipsească experienţă cinematografică, după cum e posibil să nutrească un respect exagerat faţă de teatru. În măsura în care respectul ăsta exagerat e însoţit şi de dispreţ faţă de cinema, alegerea e cel puţin dubioasă. În tot cazul, cu puţine excepţii (dintre care cele mai fericite sunt ale lui Mircea Diaconu şi Ovidiu Ghiniţă), nu sunt credibili nici ca ţărani, nici ca personaje care îşi duc zilele în România anului 1959.

Această însuşire non-cinematografică a jocului lor are drept principală caracteristică amplificarea, vădită mai cu seamă în gesturile largi şi în rostirea apăsată. E o metodă facilă de a provoca umorul care pe unii îi poate convinge. Pentru aceştia, toată această pompă fie îşi îndeplineşte mandatul şi provoacă râsul, fie şi-l depăşeşte, adică pauzele, exagerările, grimasele evidente oricui, de la spectatorul din primul rând până la cel din strapontină, ajung să devină sinonime cu teatrul însuşi. Aceasta face ca actorul să fie văzut ca un saltimbanc şi teatralitatea, înţeleasă ca meşteşug al îngroşării, să fie condamnată la o perpetuă autoreproducere: asta s-au obişnuit oamenii să primească de pe scena Naţionalului, asta se aşteaptă să găsească pretutindeni.

Excepţie fac teatrele underground, pentru care presiunea casei închise nu reprezintă o constrângere la fel de mare – una e Sala mare a Naționalului, alta e un bar cu mai puţine scaune decât un rând de cămin cultural. Excepţie ar trebui să facă şi filmul, care oricum e (sau ar trebui să fie) o artă cu totul separată, guvernată de un set de reguli radical diferit. Ceea ce Titus Muntean ne propune e teatru filmat, iar avantajul acestei alegeri e unul singur: la final, nimeni nu se simte constrâns să aplaude.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.