Ghidul arianului milostiv. „Captain America: The First Avenger” (r. Joe Johnston)

Pentru patrie si popor.

Unul dintre aspectele mai interesante ale acestei ecranizari dupa o banda desenata Marvel este modul cum reuseste sa fie subversiva si cuminte in acelasi timp.

Relatia protagonistului cu propaganda oficiala e una sinuoasa. Inainte de a deveni Captain America, Steve Rogers (Chris Evans) incaseaza o bataie zdravana, fiindca insista ca toti spectatorii unui cinematograf sa acorde respectul cuvenit unui buletin de actualitati. Desi sufera de o sumedenie de boli care il fac ineligibil pentru inrolare, visul lui Steve e sa lupte pe front. Cand in sfarsit isi depaseste propriile limite si capata superputeri, e folosit ca simplu instrument de PR pentru armata americana, abilitatile sale deosebite nefiind niciodata exploatate. Desi acum mai mult ca niciodata ar putea sa lupte, Steve joaca un rol, drept urmare, ajunge sa dispretuiasca propaganda pe care odinioara o apara.

Tranzitia lui Rogers de la pusti pipernicit la supererou se face prin mijlocirea unui proiect strict secret al armatei americane. Scopul acestui proiect este crearea soldatului perfect, initiativa a carei justete nu este pusa la indoiala niciodata in film. Dimpotriva, atunci cand germanii fac pe dracul in patru sa creeze proprii lor mutanti, dorinta lor de a castiga razboiul intr-un mod mai lesnicios ne pare monstruoasa.

Multumita caracterului ambivalent al protagonistului, proiectia si identificarea coexista. Vedem in Captain America acele calitati exceptionale pe care oricui i-ar placea sa le aiba, dar in acelasi timp ne identificam cu Steve Rogers, tanarul cu inima mare, care nu are nimic de supererou in el. Mai mult, normalitatea absoluta si eroismul extrem convietuiesc in acelasi personaj, fara ca una sa o eclipseze vreodata pe cealalta – chiar si cand ajunge Captain America, Rogers ramane acelasi baiat de treaba.

Caracterul schizoid al lui Captain America – personajul e, asadar, dublu. Pe de o parte, avem un supererou bland, un om dotat cu puteri remarcabile, dar pe care nu prea le foloseste, pentru ca nu se cade. In al doilea rand, il avem pe cel mai mare inamic al nazistilor, care e totodata rezultatul unui experiment de eugenie pura. In cadrul acestui experiment, un tanar scund, slab si bolnavicios e transformat intr-un übermensch care i-ar fi mers si Führerului la inima.

E o inadecvare care ar fi poate mai evidenta daca protagonistul si negativul nu ar purta permanent uniforme. Cea a lui Red Skull e de inspiratie militara, la loc de cinste tronand insemnele organizatiei pe care o conduce, in timp ce eroul Aliatilor poarta permanent, pe costum si pe scut, steagul patriei-mama, iar daca ar aparea in lenjerie intima, drapelul SUA ar fi probabil prezent si acolo. Steagul fiind sacrosanct, tot ceea ce eroul reprezinta devine scuzabil.

Una peste alta, filmul e neasteptat de antrenant. Una dintre cele mai indraznete scene de actiune are loc intr-un avion care intra in picaj. Captain America si Red Skull se lupta mai intai in conditii normale de gravitatie, apoi in imponderabilitate, apoi din nou pe teren sigur. Pentru siguranta, filmul reia unele dintre cele mai eficiente scene de actiune din „Intoarcerea cavalerului Jedi” (urmarirea prin padure si asaltul final asupra bazei), in timp ce goana dementa a unui ofiter nazist catre un secret ocult datator de invincibilitate e o reverenta destul de evidenta catre „Indiana Jones si cautatorii arcei pierdute”. In sfarsit, e laudabil ca, in acest blockbuster, isi gasesc loc cateva minute de satira, cele in care Captain America e exploatat in campanii publicitare sau in spectacole ca de balci.

Astfel, schizofrenia e completa: un produs aparent standard al societatii de consum persifleaza insesi conditiile care l-au facut posibil.

Articol publicat in revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.