Determinismul pe intelesul tuturor: „Mr. Nobody” (r. Jaco Van Dormael)

Daca serialul de televiziune „Seinfeld” introducea, in lumea sitcomului american, notiunea ca poti face umor despre nimic, acest film cu Jared Leto in rolul principal incearca sa faca exact contrariul. Tot ceea ce crede ca merita spus despre viata, predestinare, dragoste si moarte, regizorul si scenaristul Jaco Van Dormael incearca sa ne spuna.

„Un om poate avea o sumedenie de vieti, in functie de alegerile pe care le face. Oricine are in fata un numar infinit de posibilitati. In viata, nu exista alegeri bune si alegeri rele. Pur si simplu, fiecare alegere deschide drumul unei vieti diferite”. Asta a declarat Van Dormael despre filmul sau, asa si arata acest „Domnul Nimeni”, ca si cum vine din universul interior al unui om in al carui vocabular intra sintagme precum „in viata e asa si pe dincolo”. Aceste panseuri ale sale despre alegeri si ce presupun ele sunt reprezentate prin metafore, cum ar fi calea ferata care se bifurca, intersectiile, indicatoarele stradale sau datul cu banul, si sunt filmate in toate modurile posibile si imposibile.

Imaginea virata in sepia, slowmotion-ul, tehnicile moderne ale documentarului (ajutat de simulari 3D, personajul lui Leto se apuca sa ne spuna, din cand in cand, cum sta treaba cu Universul), pe repede inapoi, pe repede inainte clasic (toate elementele din cadru inainteaza accelerat si cu aceeasi viteza), pe repede inainte atipic (in timp real, indragostitii se imbratiseaza patimas, in timp ce tot restul lumii se misca in jurul lor cu o viteza ametitoare), urmarirea peste mari si tari a unui obiect anodin (frunza si picatura de ploaie, rude bune cu fulgul din Forrest Gump), toate se succed cu sargul cu care un elev mediocru insira, cu liniuta de la capat, ce-si mai aminteste din ce a tocit in ajun.

Aceasta cea mai scumpa productie belgiana din toate timpurile se bazeaza pe trei filoane narative, toate avandu-l in centru pe acelasi Nemo Nobody (Leto). In debutul filmului, vedem in galop cele trei finaluri adiacente, precum si cateva variatii. Cu o singura exceptie, Nemo moare de fiecare data. Singurul Nemo care supravietuieste ajunge la varsta venerabila de 118 ani; printr-un artificiu (o sedinta de hipnoza, respectiv un interviu), el e cel care deapana povestea. O poveste inchipuita, nu intamplata, aflam in final. In ciuda faptului ca toate dezvoltarile au la baza obsesiile amoroase ale protagonistului si sunt punctate de dese meditatii despre spatiu, timp si materie, toate s-au petrecut in mintea unui baietel de numai noua ani, timp de numai cateva secunde.

Nevoit sa aleaga intre tatal si mama sa, baietelul isi trece in revista posibilitatile. In acele cateva secunde, in functie de parintele ales, se deruleaza trei povesti de dragoste, doua dintre ele cu finaluri multiple. Pe fundalul acestora, avem parte de SF cat se poate de conventional (un viitor populat de autostrazi suspendate, in care Marte devine destinatie turistica si metroul circula ceva mai repede), de sageti trimise in directia industriei media, mai precis a reality show-urilor, la fel de vulgare in viitor precum sunt acum, ba chiar si de o tentativa de critica a societatii de consum (zgarcenia eroului determina relocarea unei fabrici, intr-o tara unde mana de lucru e mai ieftina). Puseul stangist prepuber se explica prin aceea ca, mai degraba decat altceva (romance, SF, bildungsroman cinematografic), filmul e de fapt un monument pe care Van Dormael si-l ridica siesi.

Propriile lui conceptii (ale lui ca om, nu ca cineast) sunt atat de importante, incat meritau sa li se dedice un film. Aceste idei sunt legitimate, printre altele, de recursul la teze stiintifice arhicunoscute (teoria haosului si Big Bang-ul sunt exemplele cele mai evidente), respectiv de citatul din spiritualitati exotice. „Un singur fulg poate fi de ajuns sa incline frunza de bambus”, chestia asta o auzim, dar o si vedem – fulgul cade pe frunza, frunza se scutura. Aproape toate comparatiile, ipotezele sau reveriile protagonistului ni se impartasesc prin voice over, dar le vedem si exemplificate. „Poate parintii tai nu s-au intalnit niciodata. Poate tatal tau a murit intr-un accident la sanius. Poate spermatozoidul din care provii nu si-a facut treaba”, ii spune Nemo cel batran unui Nemo ceva mai tanar. De indata, tatal si mama trec nepasatori unul pe langa celalalt, un baiat se izbeste de un copac, un spermatozoid isi da duhul.

Totul e ca noi sa intelegem fiecare particica din pretiosul bagaj de cunostinte pe care Van Dormael il asterne la picioarele noastre. Principala problema a filmului lui devine, asadar, aceea ca acest bagaj e de o platitudine pe masura propriei sale ambitii.