Genocid cinematografic: „La rafle” (r. Roselyne Bosch)

„Nu m-aş încrede în cineva care n-a plâns în timpul vizionării filmului. Ar trebui să-ţi lipsească o genă pentru a nu plânge: gena compasiunii. (…) Plângi atunci când vezi «La Rafle» pentru că n-ai altă alegere. Asta dacă nu cumva eşti răsfăţatul epocii în care trăieşti şi te excită cinismul atunci când mergi la cinema, sau consideri că emoţiile sunt o monstruozitate ori o slăbiciune. Asta credea şi Hitler. Aceşti insensibili sunt asemeni lui Hitler. În tot cazul, dacă ar începe un război, n-aş vrea să fiu în aceleaşi tranşee cu cei care găsesc că e prea multă emoţie în «La Rafle»”.

Declaraţia, aparţinându-i lui Roselyne Bosch, regizoarea acestei superproducţii prezentate la Bucureşti în cadrul Festivalului Filmului Francez, a fost acordată revistei „Les Années Laser” în luna septembrie şi ridică întrebări serioase privind discernământul acesteia ca cineast.

INFRACTORII DUBLUGÂNDITULUI

La un prim nivel, tânăra cineastă alege să insulte o parte dintre spectatorii care i-au adus lui „La Rafle” încasări de 25 de milioane de euro, punând semnul egalităţii între cei pe care filmul nu i-a sensibilizat şi nazişti. Nu ţi-a plăcut „La rafle”? Înseamnă că eşti de extremă dreapta, altă explicaţie nu există. Reversul medaliei devine, în consecinţă, de asemenea valabil: tot nazist e şi acela care a vizionat cu un minim interes „Triumful voinţei” de Leni Riefenstahl. Un film (orice film) în care naziştii sunt personajele negative e bun, în timp ce orice film în care naziştii nu sunt înfieraţi e lipsit de orice merite estetice. Din prima categorie fac parte inclusiv producţii precum „SS Experiment Love Camp” sau „SS Lager V: L’inferno delle donne”; din cea de-a doua, „Mr. Klein” al lui Joseph Losey, care include referiri la acelaşi eveniment tratat în „La Rafle” (deportarea evreilor parizieni din iulie 1942) și în care rechizitoriul pe care Bosch îl găseşte obligatoriu întârzie să apară.

Raţionamentul secund pe care cuvintele regizoarei se bazează e că singurul lucru care contează la un film e dacă te emoționează sau nu, iar emoţia nu se poate exprima altfel decât prin lacrimi. Talentul unui cineast se traduce, în consecinţă, prin capacitatea de a provoca secreții ale sacului lacrimal. Dacă reuşeşte, e bine. Dacă nu, mai bine şi-ar cumpăra o vacă şi un lot cu păşune. Conform acestui al doilea argument, telenovelele şi soap operas ar trebui să triumfe în fiecare an la Cannes şi Berlin; din fericire, nu e cazul.

Filmul oferă două caricaturi: a naziştilor şi a lui Hitler, respectiv a suferinţei şi a evreilor. Cele două se bizuie una pe cealaltă, principalul procedeu de a le pune în valoare fiind alternanţa. Hitler se dă de ceasul morţii că nu reuşeşte să-i şteargă pe evrei de pe faţa pământului (citându-l, în acest sens, pe Sun Tzu), evreii îşi văd de viaţa lor liniştită: părinţii muncesc (sau încearcă să muncească), în timp ce copii lor se joacă sau sunt primii din clasa lor la şcoală. Hitler, Himmler şi apropiaţii lor, care pocnesc de sănătate, se ghiftuiesc cu sauerkraut şi beau băuturi fine undeva în munţi, evreii mor de foame şi de sete în velodromul de iarnă din Paris ș.a.m.d. Întotdeauna în mijlocul deţinuţilor, brava infirmieră interpretată, cu zâmbetul ei trist dintotdeauna, de Mélanie Laurent, care ştie să joace ca nimeni alta suferinţa stoică (şi nimic altceva).

Filmul lui Bosch se dorește a fi un omagiu celor care au pierit în evenimentul pe care îl evocă. Nu știu dacă e genul de omagiu pe care aceștia și l-ar fi dorit sau pe care îl merită. Cert e că „La rafle” poate fi multe, dar cinema sigur nu e.