Hoţii şi naziştii: „Inglourious Basterds” (r. Quentin Tarantino)

Distracție inglorioasă.

Deşi echipei conduse de locotenentul Aldo Raine (Brad Pitt), îi opune nici mai mult, nici mai puţin decât pe Nazişti (văzuţi ca un tot, ca o entitate amorfă a cărei trăsătură inerentă este Răutatea), iar regizor este maestrul exploitation-ului modern, „Inglouriuous Basterds” e departe de a fi un nazisploitation. Acţiunea nu are loc într-un lagăr, distribuţia este preponderent masculină, iar victimele nu sunt supuse celor mai năstruşnice cazne sexuale. Cel mai important, victimele nu sunt femei; de fapt, nu sunt nici măcar evrei. În „Ticăloşi fără glorie” al lui Quentin Tarantino, victimele sunt înșiși naziştii.

Într-un nazisploitation tipic, răzbunării îi era rezervat în cel mai bun caz finalul. Când nu făceau duş, june planturoase ajunse, nu se ştie cum, în lagăre, erau torturate, uneori ingenios, întotdeauna lubric, de unul sau de mai mulţi ofiţeri SS, de regulă femei. Arhetipul acestora: Ilsa, interpretată indiferent de Dyanne Thorne. Pretextul preferat al scenariştilor: experimentele medicale. Cine îndură mai multă durere, femeile sau bărbaţii? Nu cumva femeile, mai rezistente, pot fi soldaţii perfecţi ai zilei de mâine? Astfel de ipoteze justificau, în „Ilsa, She Wolf of the SS” din 1974, scene explicite de viol şi chinuială. Distrugerea lagărului şi scurtarea de cap a lascivei temnicere veneau cu puţine minute înaintea genericului de final şi nu păcăleau pe nimeni: tortura era pentru nazisploitation ceea ce acuplarea e pentru porno. Scenariul? Un apendice de ochii lumii, perfect dispensabil!

În „Inglourious Basterds”, răul care atrage după sine răzbunarea şi îi dictează anvergura este implicit. Naziştii nu fac nimic pentru a-şi merita faima în cele două ore şi jumătate cât durează filmul. În principiu, ştim cu toţii cine sunt şi cam ce au făcut, aşa că munca lui Tarantino e pe jumătate gata: nu mai trebuie să construiască tensiunea. Ea există pur şi simplu.

REPETIŢIE CU PUBLIC

Dacă „Ticăloşi fără glorie” se înscrie într-un gen, atunci acel gen este spaghetti western-ul, a declarat-o Tarantino însuşi. Teoria se confirma în segmentul introductiv, când personajul unui ţăran francez care munceşte în curte observă în depărtare o motocicletă cu ofiţeri SS. Știe că vin la el și că poate pierde tot ceea ce are în câteva secunde. Drept urmare, încearcă să păstreze aparenţele și să îi ţină piept colonelului Hans Landa. Şansele sale de izbândă sunt şubrede precum podeaua sub care stau ascunşi fugarii evrei pe care Landa îi caută. Acesta opune o rezistență cu atât mai remarcabilă, cu cât e inutilă, dat fiind că i se citește vinovăția în ochi, pentru ca în cele din urmă să cedeze.

Scena este o copie la indigo după debutul lui „The Good, the Bad and the Ugly” al lui Sergio Leone, iar acesta este doar primul duel, de data aceasta doar verbal, dintr-o lungă serie. La un moment dat, personajele dezbat condiţiile pe care o pistoladă trebuie să le îndeplinească pentru a fi un Mexican Standoff, un duel mexican, precum cel din finalul aceluiaşi „Cel bun, cel rău, cel urât”. Chiar şi muzica aminteşte de „Trilogia dolarilor”. E şi normal să fie aşa, 8 piese din cele 17 ale soundtrack-ului sunt ale lui Ennio Morricone.

Device-ul narativ al lui Tarantino, unul de care pare să se fi ataşat până peste poate, din moment ce îl foloseşte în fiecare capitol din cele cinci ale filmului, constă în a face ca două sau mai multe personaje din tabere opuse să se nimerească în aceeaşi încăpere. Pozitivul are o acoperire întotdeauna vulnerabilă şi bănuieşte că aceasta ar putea fi demontată în orice moment de către negativ, în timp ce negativul ştie încă din primele momente care este acea acoperire. Pe scurt, un personaj încearcă din răsputeri să joace precum i se cântă, în speranţa că va scăpa cu viaţă, iar celălalt îşi bate joc de el.

Înainte de premiera oficială a lui „Pentru un pumn de dolari”, la o vizionare privată menită a-l îndupleca să joace în „Pentru câţiva dolari în plus”, Clint Eastwood şi-a avertizat prietenii să nu aibă aşteptări prea mari de la filmul lui Sergio Leone. Nimeni nu dădea şanse de izbândă unui western regizat de un italian, remake al unui film japonez cu samurai, în care albul nu mai era alb şi negrul nu mai era negru. Prin comparaţie, „Inglourious Basterds” a avut un buget de 70 de milioane de dolari şi pe Brad Pitt în rolul principal.

O distracţie mult mai inglorioasă

Articol publicat în revista Cultura

1 thought on “Hoţii şi naziştii: „Inglourious Basterds” (r. Quentin Tarantino)

  1. Va felicit din toata inima, tov. Olaru, pentru aceasta curajoasa intreprindere si va asigur de sprijinul meu netarmurit in atingerea unor noi culmi ale blogosferei!
    Amicul

Leave a Reply

Your email address will not be published.