Subiectivitate de cursă lungă

Care au fost provocările în organizarea ediției 2024 a Festivalului Filmului European?

Anul acesta, am început munca de selecție mai devreme ca oricând. Mai exact, dacă e să dau din casă, încă de anul trecut. Când selecția trebuie să se facă, din motive obiective, în puțin mai mult de o lună, nu prea ai timp să te dumirești: o faci și, până să te dezmeticești, festivalul a și trecut. Așa că provocarea cea mai mare a fost să-mi mențin energia la nivel constant de-a lungul unui interval destul de îndelungat. Să mă aplec asupra fiecărui film cu aceeași atenție, altfel spus, să acord șanse egale tuturor fillmelor care se regăsesc acum în festival, fie că le-am vizionat în urmă cu 6 luni sau acum 6 zile (nu e un exemplu dat la întâmplare, suntem în săptămâna în care începe festivalul și selecția încă nu s-a încheiat definitiv).

După ce criterii ai ales filmele din selecție?

Selecția de film pentru un festival e orice, numai matematică nu. Dimpotrivă, aș zice că singurul lucru care contează e subiectivismul persoanei care se ocupă de programare. Dacă omul sfințește locul, și reciproca e valabilă. Atunci când un festival de film nu are mare lucru de oferit, dincolo de buget și de alte condiții specifice, responsabilitatea îi aparține cel mai probabil directorului artistic, care se va fi întrebuințat mai puțin decât e cazul. Tot ce pot să sper e că, dacă n-am adus un plus semnificativ de sfințenie, măcar n-am spurcat locul și îl păstrez așa cum l-am primit.

Taifas Festival a fost un tur de forță, ca dimensiune a selecției de filme, număr de zile, diversitate a evenimentelor. Cum a reușit echipa să se mobilizeze pentru un asemenea proiect titanic? Prin comparație, FFE este mai ușor de organizat?

De organizarea propriu-zisă, nu mă ocup eu nici la un festival, nici la celălalt, decât în parte. Pot să propun o temă, care se alege de comun acord, la fel cum pot să mă implic ocazional în promovarea festivalului, date fiind backgroundul meu de publicitar și pornirile mele intruzive. Altfel, sunt în poziția unui copil răzgâiat care știe una și bună: el vrea jucării. Diferența specifică e că FFE nu are un departament de trafic, așa că eu găsesc filmele, eu contactez distribuitorii, eu negociez un fee. Cum s-ar spune, jucăriile mi le procur eu. În rest, aceeași căutare febrilă, ca să nu-i zic maniacală, a programului perfect, în legătură cu care încă nu m-am resemnat că nu există.

Balcanii sunt asociați cu nostalgia, penuria, dar și cu umorul, în special de factura comediei negre. Pentru a fi transdisciplinari și a intra în domeniul muzicii: spiritul balcanic este, după părerea ta, mai mult Molchat Doma sau Gogol Bordello?

Personal, prefer Molchat Doma, poate și pentru că am Gogol Bordello mi-a atins urechile de destul de suficient de mulți ani încât să înceapă să se banalizeze. Altfel, mi-e greu să vorbesc despre un spirit balcanic. Balcanii înseamnă atât de multe lucruri, încât a încerca să-i definești îmi pare o tentativă nu doar sortită eșecului, ci și ușor imorală. Nimeni și nimic nu poate fi rezumat într-un singur cuvânt.

Ce film din această ediție a Festivalului Filmului European este de neratat pentru un cinefil cu experiență? Și ce film ai recomanda unui „începător”?

Cinefilii trecuți prin focul luptei cu planul-secvență și durata-fluviu n-ar trebui să rateze „Întâlnire la Minsk”, filmat cu un iPhone de Nikita Lavretski, invitatul ediției din acest an, „Acțiune directă”, un documentar observațional care n-a trecut neobservat anul acesta la Berlinale (unde a câștigat marele premiu al secțiunii Encounters) sau filmele-gemene „Viață grea” și „Grea viață”, care se completează reciproc, ceea ce nu înseamnă că peisajul devine complet. Dacă ne-ar zice totul despre ceva, n-ar mai fi film, ci enciclopedie.

Consumatorilor ocazionali de film european le recomand „El paraíso” al lui Enrico Maria Artale, care spune convingător o poveste pe care cu toții o știm pe de rost  (cea a unui bad boy cu suflet mare), „Lasă-mă”, regizat de Maxime Rappaz, un love story sensibil în care strălucește Jeanne Balibar, recomensată pentru partitura ei cu premiul pentru cea mai bună actriță la Namur, respectiv „Cum va fi în sfârșit din nou așa cum nu a fost niciodată”, un film despre atașament și rupturi, familii și maturizare, care provoacă la fel de convingător și râsul, și lacrimile.

Ce film (de orice factură sau natură) pe care l-ai văzut recent te-a impresionat?

Exceptând filmele pe care le-am văzut ca parte din jobul de director artistic al FFE, n-am putut să ratez „Dune: Partea II”. Mai exact, n-am putut să-l ratez de două ori (și ceva îmi zice că urmează și o a treia vizionare). Fără să mă număr printre fanii necondiționați ai romanelor lui Frank Herbert (pe care, de altfel, abia mi le mai amintesc), filmele lui Villeneuve m-au entuziasmat într-atât de tare, ca exemplu de mariaj fericit între arthouse și mainstream, până la punctul în care s-au furișat în limbajul meu cotidian. Tot ce sper e să nu vorbesc în pilde și de pe scena festivalului.

Interviu publicat în mai 2024 pe platforma mhub.aiviong.ro. Reporteri: Iulia Dromereschi, Carla Pantilie, Irina Balcu