IQADS, 2020

Exasperantele challenge-uri ale unei pandemii.

Ce voiai să te faci când erai mic? Când ai început să vrei să devii critic de film?

Când eram mic, voiam să mă fac mare și atât. Noțiunea că există pe lumea asta critici de film îmi era cu totul străină. Difuzate cu zgârcenie extremă la TV, filmele însele erau aproape o necunoscută pentru mine. Dar chiar și așa, dacă puneam vreodată mâna pe o revistă Cinema, fantazam de mă lua bâțul, dat fiind conținutul bogat în fotografii al acesteia, prin comparație cu periodicele vremii. E drept că același lucru se poate spune și despre Almanahul Flacăra, cu diferența notabilă că nu e rezonabil să dezvolți mai multe scenarii decât e cazul, cu urmăriri, idile și tot tacâmul, cu chitariști mustăcioși în rolul principal.

Cum a început relația ta cu filmul? Care au fost primele filme pe care le-ai văzut, care era contextul? Ce îți amintești cel mai pregnant despre ele?

Mi-l amintesc pe Fernandel în “Ali Baba” (1954), probabil primul career mentor veritabil din viața mea. Din rațiuni destul de diferite, mi-a rămas întipărit în minte un film cu Alain Delon polițist (știu, asta nu îngustează prea mult plaja titlurilor posibile). Cel mai probabil, e vorba de “3 hommes à abattre” (1980). Cert e că iscusința scenariștilor se vădea mai ales în știința de a născoci noi și noi situații în care partenera lui Delon rămâne fără haine. 

Îți mai amintești prima ta cronică de film? Când și cum ai scris-o? Ce a urmat apoi?

Primul meu text critic despre un film a fost pricinuit de o întâlnire întâmplătoare în Gara de Nord. Dacă s-a întâmplat să fiu eu (și nu vreun destinatar oarecare de sacoșă de rafie de la locomotivă), meritul îi aparține Monicăi Mircea, care mi-a propus să recenzez filme pentru site-ul Pepsi, proaspăt relansat. Am scris un text vag coerent, în orice caz impertinent, despre “They Live” (1988), care stă în genunchi și astăzi. Prima cronică un pic mai serioasă a venit doi ani mai târziu, când am devenit titularul rubricii de critică de film a săptămânalului Cultura. Primul text pentru care să bag mâna în foc că o să-mi placă și peste zece ani așteaptă încă să fie scris.

Ce crezi că e cel mai important pentru a fi un critic de film bun?

În primul rând, cinefilia. Să-ți placă filmele în general. Judecând după textele pe care se întâmplă să le mai citesc, de multe ori, mai degrabă contrariul e valabil.

În aceeași ordine de idei, e important ca acea cinefilie să fie una neselectivă: să fii familiarizat nu doar cu cinema-ul arthouse, ci și cu filmul de gen (pe care e de preferat să-l privești altcumva decât de sus) sau cu filmul experimental (pe care de asemenea e indicat să-l iei ca pe ceea ce este, nu ce ai vrea tu să fie).

Apoi, mulți scriu doar de dragul de a scrie. De aceea, înainte de a publica un articol, e bine să te întrebi dacă nu cumva materialul tău are o funcție de confirmare și atât. Dacă nu pui întrebări sau dacă nu zgândări sensibilitățile cititorilor tăi, atunci îndeplinești funcția unui pansament. Mult timp, bloggerii de cinema români și-au mângâiat pe spate cititorii și cam atât. Din acest punct de vedere, grupul de la Film Menu a adus o binevenită infuzie de erudiție unei branșe tarate, în mare parte, de părerism.

În sfârșit, e bine să te detașezi măcar un pic, dacă poți, de propriile tale opinii. Nu că ar fi ceva în neregulă cu critica angajată, de pildă. Dimpotrivă. Atâta doar că, din această perspectivă, cheile de lectură peste care am dat sunt rareori mai stimulante decât aplicarea inginerească, cu creionul în mână, a unui foarte simplist răboj ideologic. Potrivit acestei grile, un număr redus de personaje feminine = un regizor misogin, un protagonist din clasa de mijloc = un regizor conservator, un film despre o minoritate sexuală sau etnică = un regizor marxist ș.a.m.d. În ceea ce mă privește, nu pornesc de la premisa că opiniile mele personale sunt de natură să stârnească cine știe ce pasiuni (iar dacă o fac, înseamnă că mi-am greșit cariera). Ce încerc e să am o privire doar a mea strict pe marginea unui film sau a operei unui regizor. Dacă n-o am, nu scriu, iar ce e doar în capul meu, dar nu se regăsește în film, rămâne acolo.

Cum e să fii critic de film în România?

Una peste alta, peisajul criticii de film din România arată mai bine acum decât în urmă cu 5 sau 10 ani. La asta, contribuie din ce în ce mai apăsat talentul, pasiunea, flerul, dar și inteligența mai mult decât cinematografică a unor nume noi sau relativ noi, cum ar fi Victor Morozov, Georgiana Mușat sau Călin Boto. Din păcate asta nu contează, de fapt, prea mult, dat fiind că singurii cititori de critică de film sunt criticii înșiși. Polemicile ocazionale mai salvează un pic aparențele, dar interesul general pentru opinia criticului de film e la nivelul minim absolut. Cu ceva fler pentru networking, poți ajunge cât de cât cunoscut, în interiorul branșei. În afara ei, critica de film e sinonimă cu Irina Margareta Nistor, care a contaminat demult întreaga grilă de programe TV și care nici nu e, de fapt, critic de film, respectiv cu Cristian Tudor Popescu, a cărui convingere scâșnită măcar nu e omniprezentă. Drept urmare, ceva îmi zice că publicul român știe la fel de multe despre ce e și ce face un critic de film cum știam și eu la începutul anilor ’80.

Iar asta, până la urmă, e de bine, căci îmi permite să înfășor în falduri succesive de mister o activitate bazată, de fapt, pe muncă, deci lipsită de orice formă de glamour.

Ce faci în perioada asta? La ce proiecte lucrezi? Cum te-a afectat criza din punctul ăsta de vedere, al finanțelor și lucrului?

Sunt printre acei happy few care au devenit mai activi în timpul pandemiei decât erau înaintea ei. Nimic de zis, am avut parte de o pregătire ca la carte. Ca programator de festival, 2019 a fost un an dezastruos: HipTrip n-a reușit să strângă finanțarea necesară (iar între timp, echipa s-a și destrămat, pe fondul unor diferențe ireconciliabile), în timp ce nici Divan Film Festival nu s-a mai ținut, dat fiind că doi plopi seculari au decis să cadă peste clădirea în care aveau loc proiecțiile de zi. În calitate de critic de film, scriu în continuare rar, doar când am eu chef și, după obicei, neplătit, însă îmi oblojesc finanțele tot după obicei, din surse extra-cinematografice, adică din advertising.

Din acest punct de vedere, sunt mult mai fericit acum, în calitate de copywriter freelancer, decât atunci când eram copywriter de agenție, chiar dacă perspectiva de a lucra la proiecte mari s-a îndepărtat, iar cea de a câștiga premii nici nu se mai vede. Dar măcar nu mai risc să fiu dat afară oricând, pentru că e mai ieftin să ții un întreg departament de creație pe drepturi de autor decât să-l angajezi, nu mai petrec ore interminabile în ședințe inutile în care nu se spune nimic, dar se vorbește mult în engleza de Pipera, nu mai refac același proiect de nenumărate ori, doar pentru că un client service are ambiție sau clientul idei. Prefer de departe să decid eu cât muncesc, când muncesc, cum muncesc. Și să petrec mai mult timp cu Cristina și Eric, să deschid o carte sau să văd un film exact atunci când vreau eu, să-mi îngrijesc grădina când am chef de ea, să mă culc în hamac când mi se face somn, să învăț lucruri noi și să le țin minte sau să le uit, în funcție de nevoi care sunt ale mele și doar ale mele.

Ce filme ai văzut până acum în izolare?

O perioadă, mi-am oblojit anxietățile cu filme de sezon. Printre ele, “The Andromeda Strain” (1971), unul din multele filme disaster films care chiar e o catastrofă, și “The Puppet Masters” (1994), în care Donald Sutherland joacă aproximativ același rol din “Invasion of the Body Snatchers”, dar fără aplomb și într-un film infinit mai prost. Cel mai recent, am văzut “El hoyo” / “The Platform” (2019), o reprezentare destul de fidelă, cred eu, a intervalului august – decembrie 2020, și un film cu Van Damme pe care îl ratasem, văduvit fiind, în perioada copilăriei, de efectele binefăcătoare ale faptului de a avea în casă un aparat video. E vorba de “Cyborg” (1989), în care jocul actorului Vincent Klyn se rezumă la aceea că renunță foarte des la ochelarii de soare și din care am învățat că, după apocalipsă, nu-ți intră frigu-n oase dacă dormi nud.  

La ce filme te-ai uitat cu familia?

Cu stupoare am aflat, pe timp de pandemie, că Walt Disney Studios produc și documentare/ Atâta doar că singurul lucru documentar la ele e titlul: “Cimpanzei”, “Urși” etc. În rest, în voice over, cuvântul “iubire” e regăsit mai des decât în romanul “Eat Pray Love”, iar cimpanzeii au și ei golanii lor (thugs, în varianta originală). Drept urmare, când am terminat cu golănelile lui Disney, mi-am zis că ar fi o idee bună să trecem la lucruri mai serioase.

Din lac în puț. Este “The Cove” (2009) un remarcabil documentar despre delfini? Da, dar și citirea sinopsisului are rostul ei, când ești tatăl unui băiat de 4 ani. Am aflat asta încă din primele minute de vizionare, când în capul lui Flipper s-a înfipt o cange, iar cove-ul din titlu s-a înroșit în consecință. Măcar acum știu că nu voi mai intra niciodată într-un delfinariu, ceea ce va fi încă și mai dificil de explicat.

Se întorc oamenii mai avid înspre artă în astfel de perioade sau din contră, nu au stare pentru nimic?

Nu pot vorbi în numele altora. În ceea ce mă privește, “Bacurau” (2019), cel mai recent film al lui Kleber Mendonça Filho, un cineast pe care îl apreciez enorm, așteaptă de săptămâni bune să-l văd: sunt de fiecare dată mai la îndemână tot felul de porcărioare cu efect sedativ. Încerc să schimb asta în fiecare zi, ceea ce vă doresc și vouă. Nu știu dacă există viață după coronavirus. Cert e că există viață acum și am face bine să ne bucurăm de ea așa cum e, cu toate exasperantele ei reguli, limite sau, cum le-ar zice foștii mei colegi din agenție, challenge-uri.

A consemnat Alexandra Bădicioiu Matei

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *